Ediția din 15 dec. Ziua mondială a filosofiei. Priviri retrospective

Invitat: lector univ. dr. Cristian Iftode 

Sărbătorirea în 15 noiembrie a Zilei mondiale a filosofiei a produs în acest an, dacă avem în vedere numărul și amploarea evenimentelor, o mai mare însuflețire decât în anii precedenți. În țările europene, dar și în SUA ori Canada, s-au organizat simpozioane, mese rotunde, comunicări și întâlniri între iubitorii de înțelepciune, profesioniști și amatori, animați de a transforma o sărbătoare laică și, în multe privințe, impersonală, într-un eveniment de conștiință și trăire interioară.

Care ar putea fi motivele acestei însuflețiri? Oare faptul că Ziua mondială a filosofiei a coincis în 2012 cu sărbătorirea celor 300 de ani de la nașterea lui Jean Jacques Rousseau, filosoful drepturilor naturale ale omului și libertăților imprescriptibile, atât de dragi nouă? Faptul că UNESCO a propus ca temă de reflecție în acest an, problematica filosofică a schimbului între generații  și, deopotrivă, perfecționarea strategiilor de predare a filosofiei la copii, să constituie un alt motiv al animației semnalate? Am putea lua în calcul și faptul că s-au împlinit zece ani de când UNESCO a decis sărbătorirea unei Zile mondiale a filosofiei? În sfârșit, care sunt beneficiile publice ale cultivării unui domeniu considerat de mult ori elitist, din moment ce i se acordă, în calendarul atât de restrictiv al evenimentelor UNESCO,  o zi specială?

L-am invitat să răspundă la acestea întrebări și, firește, la întrebările dumneavoastră, pe d-l lector univ. dr. Cristian Iftode, un reprezentant de marcă a noii generații de gânditori români și un cunoscător de profunzime a ambianței filosofice internaționale actuale.

Ediția din 8 dec. 2012 Filosofia: medicină a sufletului! Dialog și terapie în consilierea filosofică

Invitat: prof. Nicoleta Claudia Vujdea

Ideea tradițională că filosofia este o „medicină a sufletului” (Cicero) ori că a filosofa autentic constă în a face nu cărți, ci oameni (Feuerbach), a generat în ultimele decenii, atât în America cât și în majoritatea tărilor europene, o atracție publică atât de însemnată, încât nomenclatorul profesiilor cuprinde acum un nou domeniu de expertiză: consilierea filosofică. Prin această adiție profesională, filosofia devine, pare-se, nu atât o formă de cunoaștere „pura” a lumii, cât mai degrabă un ghid de folosinţă a resurselor sufletești de bună dispoziție, un cod de bune practici sociale și profesionale, un manual de întrebuinţare a vieţii cu sens, chiar „o știință a fericirii”, cum gândeau vechii greci scopul ultim al gândirii contemplative.

Ei bine, despre acest aspect al filosofiei ca resursă de îmbunătăţire a calităţii vieţii și, deopotrivă, ca o terapie legată de problemele omului sănătos, prin intermediul dialogului de consiliere, vă invit să facem un schimb de opinii în această săptămână.

Suntem onorați de prezența în studio a d-nei profesor Nicoleta Claudia Vujdea, consilier filosofic și formator în domeniul consilierii filosofice la  Școala „ Parresia” AICOFI, Bolognia. Traseul formativ și profesional al domniei sale ilustrează modul în care filosofia devine astăzi, tot mai mult, o resursă de consiliere și o modalitate de stimulare a dialogului intercultural generalizat. Astfel, după absolvirea Facultății de filozofie din București, d-na Nicoleta Claudia Vujdea își continuă studiile cu un master în bioetică la Universitatea „Sacro Cuore”, Roma și dobândește, rând pe rând, diverse competențe prin diplome de specializare și profesionalizare: specializare în psiho-filozofie,  la Roma, specializare în mediere civilă, la Universitatea din Perugia. În acest context, interesante sunt activitățile în care a fost și este și în prezent implicată invitata emisiunii noastre: mediator cultural și lingvistic, mediator al diferențelor interculturale dintre parteneri implicați în proiecte europene, profesor și formator de consilieri filosofici etc.

Dumneavoastră, dragi prieteni ai emisiunii, ați avea nevoie de consiliere filosofică? Astept, ca de obicei, intervențiile radiofonice la numerele de telefon ale RRC.  

Ediţia din 24 nov. Eveniment editorial. Capodopera lui Schopenhauer în limba română

Prof. univ. dr. Radu Gabriel Pârvu 

O ţinută grafică impecabilă, două volume impresionante, peste 1250 de pagini. Acestea sunt datele editoriale ale unuia dintre cele mai importante evenimente filosofice din anul acesta, la care vom asista, în aceasta săptămană, la Târgul Gaudeamus: traducerea capodoperei lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, lucrare ce vede lumina tiparului românesc la Editura Humanitas, în mod cu totul straniu, la o distanţă de aproape două sute de ani de la apariţia ei în limba germană.

Cum se explică această întârziere, în condiţiile în care numele lui Schopenhauer este, pe urmele lui Eminescu şi Maiorescu, atât de des invocat în cultura noastră umanistă, filosofică şi literară?

Motivele nu sunt încă evidente şi probabil că istoricii culturii reflexive româneşti vor formula un răspuns întemeiat la această provocare. Până atunci însă, dacă privim doar dintr-o perspectivă editorială, ne dăm seama că, cel puţin la început, volumul de muncă implicat într-o astfel de traducere putea părea oricui descurajant. Căci cine se încumetă, azi, să investească ani de strădanie intensă şi concentrare „doar” pentru o traducere, fie ea şi din Schopenhauer?

Ei bine, iată că acum, după atâta aşteptare, Lumea ca voinţă şi reprezentare şi-a găsit un traducător în limba română, dispus să dăruiască ani buni din viaţă în beneficiul culturii noastre filosofice, în persoana d-lui  dr. Radu Gabriel Pârvu, profesor universitar la Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, un nume des întâlnit  în paginile de gardă ale unor alte traduceri din limba germană aparţinând celebrilor filozofi, Kant, Schelling, Fichte, Hegel, Dilthey etc. ori ai marilor autori de beletristică cum ar fi Kafka ori Gülich. De altminteri, domnia sa este cunoscut şi publicului iubitor de filozofie românească prin lucrarea Paradigme culturale complementare: Noica şi Cioran, apărută în 2008, la Editura Institutul European. 

Cum se explică celebritatea de care se bucură Schopenhauer în întreaga lume? Sunt valoroase oare ideile sale metafizice, celebrul lui pesimism, or viziunea atât de răspândită despre geniu şi nebunie? Nu cumva sinceritatea sa dezarmantă şi critica „filosofilor de şcoală” impresionează astăzi? În final, în ce-ar consta filozofia de viaţă pe care ne-o propune Schopenhauer, despre care vorbesc laudativ toţi comentatorii, în condiţiile în care Schopenhauer însuşi a trăit, pare-se, în dezacord cu propria sa gândire?

Sunt câteva dintre întrebările la care vom încerca să răspundem în ediţia din această săptămână a Izvoarelor de filozofie.

Suntem onoraţi de prezenţa în studio a d-lui Radu Gabriel Pârvu, secondat de redactorul acestei faimoase cărţi, cunoscutul traducător şi eseist, Cătălin Cioabă.

Ediția din 17 nov. Gaston Bachelard: între știință și reverie. Radiografia unei gândiri paradoxale

Gaston Bachelard (sursa: bude-orleans.org)

Invitat: prof. univ. dr. Ionel Bușe 

„Când am trecut de la practica predării științelor la filozofie, nu mă simțeam prea fericit, așa cum sperasem. Am căutat în van rațiunea insatisfacției mele, până în ziua în care, în ambianța familiară a lucrărilor practice de la Facultatea din Dijon, am auzit un student vorbind de universul meu pasteurizat. A fost pentru mine ca o iluminare. Asta era, deci: un om nu poate fi fericit într-un univers sterilizat. Trebuia cât mai curând să fac să mișune microbii pentru a readuce viața. Am alergat la poeți și m-am angajat la școala imaginației”.

Aceste fraze exprimă, pare-se, cele două itinerarii de gândire, raționalitatea științifică și puterea imaginației poetice, pe care filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) le-a conceput ca fiind reciproc contradictorii și pe care, de cele mai mult ori, în mod paradoxal, le-a cultivat simultan.

Cum putem înțelege această gândire unică, coerentă cu sine, expusă de Bachelard într-o operă nemuritoare de reflecție, dar duală în expresia și conținutul ei? Cum se armonizează cercetările riguroase de filosofia științei, datorate omului de știință Bachelard, un profesionist al matematicii, fizicii ori chimiei, cu cercetările asupra imaginarului și a puterii minții de a crea orizonturi posibile, datorate unui alt Bachelard convertit la poezie, psihanaliză și vis? Cum putem trăi simultan în vis și în realitate, când ele nu-și corespund, oricât am vrea, reciproc? 

Sunt câteva dintre întrebările pe care profesioniștii filosofiei europene și le-au pus în multiple și variate întruniri publice dedicate comemorării, în această toamnă, a celor cincizeci de ani de la trecerea în eternitate a filosofului care a marcat decisiv, printr-o operă cu deschidere enciclopedică, spiritul științific și imaginativ european actual.

Ediția din această săptămână a emisiunii Izvoare de filozofie se aliniază și ea, în mod firesc, la acest travaliu reflexiv de înțelegere a contribuției lui G. Bachelard la descifrarea celui mai de seamă mister al ființei noastre omenești, creativitatea, programând în această sâmbătă o dezbatere pe tema: G. Bachelard – un filosof paradoxal.

Suntem onorați de prezența în studio a d-lui prof. univ. dr. Ionel Bușe, un cunoscător subtil al mediului filosofic francez și european și, într-un anumit sens, un continuator al manierei lui G. Bachelard de a înțelege și practica filosofia.  Domnia sa are puternice afinități cu atmosfera de gândire ce particularizează, în concertul reflexiv european, filosofia franceză actuală, ce-i datorează atât de mult lui G. Bachelard. Astfel, invitatul nostru a urmat între 1993-1995 cursurile de studii aprofundate la Universitatea Bourgogne din Dijon, Facultatea de Litere, specializarea: ,,philosophies de l’existence” și și-a susținut și al doilea doctorat (primul fiind obținut la Universitatea din București, coodonator acad. Gheorghe Vlăduțescu), ca bursier, la aceeași universitate franceză, sub coordonarea cunoscutului filosof Jean-Jacques Wunenburger.

            Aștept ca de obicei intervențiile dvs. radiofonice. 

Ediția din 10 nov. 2012 Filosofie academică vs. reflecție liberă. Gândirea lui Nae Ionescu în evaluări actuale

Invitat: cercetător științific Dora Mezdrea

Apariția recentă al celui de-al patrulea volum, Cursuri de logică,  din seria de lucrări, Nae Ionescu, Opere complete, repuse în circulație culturală prin grija cunoscuților editori Dora Mezdrea și Marin Diaconu, ne dă posibilitatea acum, în prezentul punctual, să facem o serie de evaluări, la rece, ale gândirii lui Nae Ionescu, așa cum s-a împlinit ea de la catedră, prin predarea de cursuri în cel puțin două domenii majore: metafizică și logică.  

Posteritatea lui Nae Ionescu este, din această perspectivă, una de-a dreptul paradoxală. Nae Ionescu a fost la catedră, cum se știe, un adept al gândirii socratice și un adversar al ideii că actul liber și creator de filosofare ar putea fi transmis prin cuvinte scrise ce nu sunt însuflețite de conștiința vie a celui care rostește cuvintele respective. Din acest motiv, el a refuzat sistematic să-și publice cursurile, în ciuda insistențelor și presiunilor venite din toate părțile.

Ce s-a întâmplat după moartea sa, iarăși știm cu toții! Discipolii i-au publicat o parte dintre aceste cursuri (cele care fost stenografiate), iar Nae Ionescu a ajuns în fața posterității într-o postură pe care și-a refuzat-o sistematic toată viața: autor de tratate filozofice.  

Cum evaluăm acum, în față cu tratatele de metafizică și logică ale lui Nae Ionescu, acest conflict dintre gândirea vie și gândirea formulată, una dintre distincțiile fundamentale care traversează volumul al patrulea, Cursuri de logică, pe care-l vom lua ca pretext al dezbaterii noastre din această săptămână.

Suntem onorați de prezența în studio a d-nei cercetător științific Dora Mezdrea, autoarea unor lucrări impresionante dedicate personalității lui Nae Ionescu. Între acestea, lucrările Biografia Nae Ionescu, apărută în 4 volume  (peste 2500 de pagini)  și  Biobibliografie Nae Ionescu, (600 de pagini), ocupă un loc de prim plan în exegeza filosofică postdecembristă dedicată celei mai mai spectaculoase figuri intelectuale interbelice. 

Ediția din 3 nov. 2012. Putem înțelege neînțelesul? Provocările filosofice ale lumii cuantice

Invitat: dr. Radu Ionicioiu

Decernarea, în data 9 octombrie, a premiilor Nobel fizicienilor Serge Haroche și David J. Wineland, pentru „metode experimentale inovative care permit măsurarea și manevrarea sistemelor cuantice individuale” (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2012/), readuce în prim plan problemele filosofice generate de misterioasa lume cuantică responsabilă de producerea unui paradox pe care l-am putea enunța în termeni simpli: pe măsură ce cunoașterea științifică înaintează, aceasta devine, în domeniile de vârf ale cercetării, tot mai non-intuitivă, mai depărtată de realitatea observațională, neproblematică, în care trăim cu toții. 

Despre existența acestui paradox am aflat cu toții încă de pe băncile liceului. Atunci, cei mai mulți dintre noi au făcut mari eforturi pentru a înțelege că lumina este, deopotrivă, corpuscul și undă, că nu se pot stabili, în aceeași unitate de timp, poziția și impulsul unei particule elementare…etc. Tot atunci am aflat și de celebrul experiment mintal, „pisica lui Schrödinger”, ce sublinia insolitul noilor reprezentări ale lumii cuantice, respectiv conflictul ireconciliabil dintre legile care guvernează lumea noastră observațională, macroscopică și lumea cuantică. Căci, așa cum știm, în timp ce particulele elementare se pot afla simultan în mai multe stări cuantice, „pisica lui Schrödinger”, ca orice pisică, nu poate fi decât vie sau moartă.

Aflăm cu stupoare acum, când alianța dintre tehnologie și cunoaștere a devenit indisolubilă, că misterul lumii cuantice s-a radicalizat sub impactul celei de-a ”doua revoluții cuantice”, că suntem „constrânși” de calcule matematice sofisticate să vorbim despre niveluri contradictorii de realitate din care au dispărut cele mai familiare reprezentări ale lumii noastre observaționale: masă și cauzalitate, spațiu și timp etc.    Cum putem face intuitivă această lume de neînțeles pentru noi? Mai putem traduce datele actuale ale lumii cuantice, generate de alianța tehnologie-știință, în termenii experienței noastre observaționale?  La aceste întrebări vom încerca să răspundem în întâlnirea noastră din această săptămâna pe calea undelor. Suntem onorați de prezența în studio a unui savant român cu o impresionantă carieră internațională de cercetare. Este vorba despre d-l Dr Radu Ionicioiu, pana de curand Research Assistant Professor la Institute for Quantum Computing, University of Waterloo, Canada. Domnia sa este absolvent al Facultatii de Fizica Bucuresti, sectia de fizica teoretica (1991). A urmat studiile masterale și doctorale la Universitatea din Cambridge, cu o teza in domeniul gravitatiei cuantice. Este membru al American Physical Society (APS), American Association for the Advancement of Science (AAAS). A fost de asemenea membru al asociatiei Cambridge Philosophical Society. De-a lungul anilor a făcut cercetări în domeniul informației cuantice în diverse universități și laboratoare: Cambridge, Torino, Hewlett-Packard Labs, Sydney, Waterloo.

Ediția din 27 oct. 2012 Filosofie și muzică: Interferențe esențiale

Invitat: prof. univ. dr. Gheorghiță Geană 

Conjuncția dintre contrarii pare a fi forma privilegiată prin care ni se arată unitatea paradoxală a sufletului nostru și acest fapt ne vine în minte ori de câte ori ne gândim la coprezența filosofiei și muzicii. Oare cum este posibilă unitatea între „limba rațiunii”, a gândirii reci și abstracte, a judecății și raționamentelor căutătoare de adevăr obiectiv, în fond caracteristicile universale ale gândirii filosofice, cu muzica, altfel zis, cu ceea ce Wagner numea „limba pasiunii”, iar Hegel „arta afectivității care acționează nemijlocit asupra sentimentului însuși”?

Cum este posibilă această împreunare, metaforic vorbind, dintre „apă” și „foc”?

Originile sunt, pare-se, cum remarcă și Umberto Eco, în filosofia celui care a îmbinat într-un tot, ca nimeni altul, magia, filosofia, arta și știința: misteriosul Pitagora. „Conform tradiţiei pitagoreice (o atare concepţie fiind transmisă mai departe Evului Mediu prin Boethius), atât sufletul cât şi corpul omenesc sunt supuse aceloraşi legi care guvernează şi fenomenele muzicale; aceleaşi proporţii se regăsesc şi în armonia cosmosului, astfel încât micro-şi macrocosmosul (lumea în care trăim şi universul întreg) apar legate printr-o unică regulă, care este de ordin matematic şi estetic totodată. Această regulă se manifestă prin muzica universului: e vorba de gama muzicală produsă de planetele....care prin rotirea lor jurul Pământului cel nemişcat, produc câte un sunet aparte fiecare...din îngemănarea acestor sunete se naşte o prea suavă muzică pe care noi nu o putem înţelege pentru că simţurile noastre nu sunt în măsură să le perceapă”. 

Lecția lui Pitagora pare a fi, așadar,  memorabilă de vreme ce muzica și filosofia își corespund și astăzi reciproc în calitate de părți ale aceluiași cod lingvistic: cosmos și armonie, număr, măsură și ordine, raporturi constante, proporţie și simetrie, euritmie etc.

Ce a urmat tradiției pitagoreice? Cum s-au raportat filosofii la muzică și în ce măsură muzicienii înșiși au fost filosofi? Oare cum putem înțelege enigmaticele cuvinte ale lui Emil Cioran, marele iubitor de muzică și înțelepciune vie: „Muzica și metafizica izvorăsc din pasiuni neutre față de lumea noastră. Pentru ele nu există decât o lume a depărtărilor ultime; aici este totul prea puțin și prea aproape”? 

Sunt întrebări și provocări de dezbatere pe care le lansează întâlnirea noastră pe calea undelor din această săptămână, când suntem onorați de prezența în studio a cunoscutului filosof și antropolog, d-l  prof. univ. dr. Gheorghiță Geană.

Ediția din 20 oct. 2012. Vârste ale umorului. Exerciții filosofice (ne) serioase. Invitat: lector univ. dr. Brândușa Palade

                                       

Invitat: lector univ. dr. Brândușa Palade 

Trăim cu toții într-o lume în care jocurile de tot felul, activitățile recreative și cele legate de divertisment au devenit ținte ce trebuie atinse cotidian. Ziua în care nu ne distrăm e o zi pierdută. Totul trebuie să fie distractiv și plăcut, pentru că totul e, firește, cum ne convinge televiziunea clipă de clipă, un spectacol. Chiar și suferința a devenit o specie a divertismentului. Telenovele, știm cu toții, bat recorduri de audiență, fiind întrecute doar de jocurile sportive. Căci, cine învelește suferința în ambalajul…„surprizelor” are un succes garantat.

            Pe de altă parte, cum spune proverbul latin, râzând îndreptăm moravurile! Speciile umorului sunt, ca toate lucrurile ce țin de viața noastră emoțională, indefinite și nenumărabile. Apoi, să nu uităm că umorul este identificat cu „spiritul”, din moment ce expresia „spirit de glumă” e un banal pleonasm. Cum deosebim ironia de haz și ce-o fi însemnând cu adevărat „hazul de necaz”? Nu continuăm întrebările pentru că ar fi lipsit de…umor.

Oare unde își are originea acest misterios mod de a fi al nostru? Nu cumva în faptul că omul este singura ființă care râde?

            Iată întrebarea emisiunii din această săptămână în care vom încerca să vorbim „serios”, filosofic, despre umor. Companionul nostru de dialog este d-na Brandușa Palade, lector univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice din București, un nume de prim plan în gândirea filosofică românească actuală. Activitatea prodigioasă a domniei sale – unsprezece cărți de autor, zeci de articole de specialitate, traduceri de cărți filosofice din limbi străine, activitate de cercetare prin proiecte personale și granturi colective, participarea la sesiuni internaționale de comunicări etc. – întărește ideea că filosofia nu este, cum cred cei lipsiți de umor, o îndeletnicire exclusiv masculină. 
           Vă aștept ca de obicei intervențiile radiofonice. 

Ediția din 13 oct. 2012 Logica între corectitudine și adevăr. Cercetări logico-filosofice actuale

Invitat: cercet. șt. dr. Dragoș Popescu 

Într-un spațiu public dominat de retorică și de folosirea extensivă a sofismelor gândirii, a reflecta asupra logicii și a nevoii cotidiene de logică ține nu doar de o atitudine intelectuală aseptică, ci și de normalitatea vieții într-o democrație. Această reflecție, o știm cu toții, vine de departe, de la Platon și Aristotel care erau îngroziți de cea mai mare descoperire a sofiștilor: puterea minții noastre de a produce într-o problemă sau alta, cu aceiași tărie, argumente pro și contra și de a folosi această putere în scopuri personale, de regulă, imorale. Cine ar putea opri mintea noastră în acest exercițiu pervers? Răspunsul, elaborat tot de vechii greci este, din nou cunoscut: adevărul! Prin urmare, gândirea nu trebuie să fie doar corectă, adică sa aibă claritate, precizie, ordine, consistență, coerență etc. ci să fie și adevărată.

Ei bine, despre tensiunea aceasta dintre corectitudine și adevăr vă invit să vorbim împreună în această sâmbătă plecând de la experiențele de viață pe care le trăim, nu de puține ori frustrant, cu toții. Oare câți dintre noi nu au remarcat faptul că mulți dintre cei pe care-i numim „formatori de opinie”, vorbesc „bine”, adică întrunesc elementele unei gândiri corecte, dar ceea ce comunică este, deseori, în întregime fals?

Amorsa acestei dezbateri își are izvorul în apariția volumului al XIV-lea din Seria Probleme de logică, Editura Academiei Române, volum coordonat de acad. Alexandru Surdu și cercetătorii Dragoș Popescu și Ștefan-Dominic Georgescu, care readuce sub lupa investigațiilor de specialitate, între altele, și tensiunea istorică dar și actuală dintre corectitudine și adevăr în istoria logicii. Partenerul nostru de dialog este d-l Dragoș Popescu, cercet. șt. dr., la Institutul de Filozofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, „C. Rădulescu Motru”, al Academiei Române, unul dintre cei mai harnici și erudiți filosofi din tânara generație de gânditori români. Domnia sa a semnat mai multe cărți de autor și zeci de articole de specialitate, totodată este traductor filosofic din germană și, deopotrivă, coordonator, alături de acad. Alexandru Surdu, a impresionantei lucrări de sinteză Istoria logicii românești.

Așteptăm intervențiile dvs. radiofonice la cunoscutele telefoane ale RRC. 

Ediția din 6 oct. Polemici cordiale. Filosofia în spațiul publicisticii românești

Invitat: conf. univ. dr. Adrian Niță 

Vă invit să vorbim în această săptămână despre vocația dialogică a filosofiei, plecând de la recenta lucrare a filosofului Adrian Niță, Polemice, o carte ce readuce în prim plan ideea veche și mereu nouă că dobândirea adevărului este mai degrabă o operă colectivă, dialogică și critică, decât o cercetare strict individuală.  „Dialogul critic are ca scop nu persuasiunea, ci înțelegerea; nu convingerea cu orice preț a preopinentului, ci înaintarea discuției spre apropierea de un adevăr admis la capătul discuției de ambii participanți” ( p.139). 

Într-o lume dominată de politizarea excesivă a tuturor temelor și subiectelor de viață, această lucrare ne reamintește că polemica autentică, producătoare de adevăr, încearcă să răspundă la o întrebare pe cât de elementară pe atât de dificilă: cum poate dobândi gândirea noastră individuală acordul celorlalţi?

Acesta este întrebarea și provocarea la dialog radiofonic pe care v-o lansează ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe cale undelor. Va așteptăm intervențiile telefonice la numerele: 021/311.12.40; 021.319.05.05