Filosofia la RRC

Izvoare de filozofie 
Emisiune de informare şi consiliere filosofică

Filosofia pe unde radiofonice
Începuturile
            La începutul anilor ‘90 ne-am trezit cu toţii că avem în braţe propria noastră libertate şi că, în mod paradoxal, nu ştiam până la capăt ce să facem cu ea. Am descoperit atunci, cu durere şi revoltă, că nu poţi trăi într-un mediu cultural represiv fără să fii tu însuţi afectat de starea de minorat intelectual în care s-a aflat societatea românească timp de mai multe decenii. Privind retrospectiv, acum ne dăm seama mai bine că stările de derută şi confuzie dominau şi că, în ciuda acestui fapt, direcţia în care s-a înscris societatea românească atunci a fost totuşi cea corectă. Intelectualii disidenţi, cei care s-au opus ori nu au colaborat cu regimul comunist, ocupaseră posturi decizionale importante pe scena politică românească. Instituţiile politice şi administrative cu funcţie represivă au fost desfiinţate. Treptat, în acord cu principiile unei societăţi democratice, s-a trecut la o reformare şi restructurare a instituţiilor de învăţământ, cultură şi mass-media.
            Între acestea, Radiodifuziunea Română, graţie unui colectiv de profesionişti aflaţi în poziţii manageriale importate, a devenit în scut timp un model de organizare instituţională sub multiple aspecte. Principiile de raţionalitate asumate în mod explicit, recrutarea şi formarea unor oameni veniţi din afara sistemului, instituirea independenţei editoriale ca normă de comportament profesional, înfiinţarea de noi structuri redacţionale în acord cu modelul oferit de marile radiodifuziunii europene, promovarea internă după criterii de competenţă etc. au capacitat instituţia de a face faţă multiplelor solicitări legate de recuperarea, în parametrii de normalitatea, a unui serviciu public grav distorsionat de puterea comunistă. În orizontul acestor schimbări care au sporit semnificativ credibilitatea în spaţiul public al acestei instituţii, trebuie să plasăm şi restructurarea din temelii, pe criterii legate de jurnalism cultural specializat, a fostului „Program II”, devenit „Canalul Cultural” şi apoi „Radio România Cultural”.
            În acest context de resetare instituţională, Redacţia Ştiinţă – Învăţământ – Educaţie, structură nou creată din iniţiativa a doi ziarişti specializaţi în emisiunii cu profil ştiinţific, Gina Grosu Popescu (ştiinţe medicale) şi Andrei Banc (ştiinţe ale naturii), a constituit vârful de lance a modernizării jurnalismului cultural în spaţiul de emisie a radioului public prin câteva iniţiative memorabile. În primul rând, iniţiativa angajării unor oameni profesionalizaţi (cercetători ori profesori) în diverse domenii ale ştiinţei şi tehnologiei, inclusiv în domeniul ştiinţelor socio-umane grav afectate de ideologia comunistă: psihologie, sociologie, economie, istorie şi filozofie. Iniţierea de fluxuri de emisiunii pe domenii aproape necunoscute în spaţiul public românesc, cum ar fi domeniul ştiinţelor ecologice ori al informaticii, a constituit de asemenea o iniţiativă inspirată. Organizarea unor concursuri pe teme ştiinţifice între cele mai prestigioase licee bucureştene şi, mai apoi, schimbarea radicală a formatului emisiunilor prin trecerea de la modelul emisiunilor înregistrate, la tipul de emisiuni interactive - în care publicul cultivat era invitat, pentru prima data în istoria radioului, sa-şi exprime radiofonic opiniile - au fost deopotrivă decizii manageriale de primă importanţă.

Filosofia a murit, trăiască filosofia!
            Cine poartă responsabilitatea rătăcirii istorice numite comunism? Cum se explică supravieţuirea unei dictaturi pe care nimeni nu o dorea? Cum este posibil ca în numele binelui şi al unei promisiuni incerte de fericire să săvârşeşti atrocităţi pe care nici un om sănătos la cap nu le poate justifica? În sinteză, cum a fost posibilă producerea sistematică a răului în numele unui bine ipotetic? Răspunsul public dat în primele săptămâni ale anului 1990 a fost formulat fără echivoc: responsabilitatea pentru această răsturnare de valori o poartă filosofia marxist-leninistă transformată de cunoscuta succesiune de dictatori comunişti într-o ideologie represivă, într-o formă de dominaţie necruţătoare faţă de orice formă de gândire critică şi acţiune individuală independentă. „Capitalul” lui Marx, cărţile şi discursurile lui Lenin, Stalin, Gherghiu Dej şi Ceauşescu au fost arse public, statuile dictatorilor au fost dărâmate, iar ministrul educaţiei de atunci, Mihai Şora, a scos filosofia, economia politică şi socialismul ştiinţific din planurile de învăţământ de la toate nivele. Astfel, filosofia marxistă a murit în revoluţia anticomunistă ceea ce explică, până la un punct, şi primele reacţii pasionale ale multor intelectuali ce contestau chiar ideea binelui individual şi public pe care-l poate aduce cultivarea filosofiei în genere. În contrapondere însă, mai mulţi filosofi şi intelectuali de formaţie umanistă neaserviţi fostei puteri şi-au exprimat public opinia că moartea filosofiei marxiste înseamnă în acelaşi timp renaşterea, în spaţiul cultural românesc, a filosofiei însăşi. Nu desfiinţarea filosofiei era recomandarea acestora, în fond un act la fel de barbar ca şi transformarea ei într-un instrument politic represiv, cât recuperarea neîntârziată a decalajului de cercetare filosofică realizată în marile universităţi din Europa şi America. Acest curent de opinie a fost promovat pe undele postului public de radio în Redacţia Ştiinţă – Învăţământ – Educaţie în contextul în care cultura devenea o prioritate naţională şi, deopotrivă, calea ce putea stimula integrarea politică a României în Europa Unită. 

La ce bun filosofia pe unde radiofonice?
            În lumea europeană, fapt unanim acceptat, filosofia este fundamentul culturii în genere de vreme ce valorile ei politice şi culturale duc mai departe, într-o direcţie proprie, tradiţia greco-latină fundată, ea însăşi, pe filozofie şi cunoaştere raţională. De câteva secole filosofia este pretutindeni în lume, urmând exemplul Europei medievale şi moderne, o disciplină universitară. Din corpusul filosofiei s-au desprins treptat, pe măsura ce modernitatea europeană s-a maturizat, cele mai importante domenii ale ştiinţelor naturii cât şi ale ştiinţelor sociale. Teme cu o veche tradiţie de dezbateri filosofice cum ar fi, de pildă, tema corp-suflet, au generat recent veritabile domenii interdisciplinare de genul filosofiei minţii ori ştiinţele cognitive. Pe de altă parte, în jurul filosofiei s-au coagulat încă de la începuturile modernităţii outsiderii filosofiei, impresionante grupuri de „filosofi neprofesionişti”, oameni de ştiinţă, scriitori, poeţii, preoţi, jurişti şi economişti, artişti plastici şi actori, oameni politici, medici şi ingineri etc. prin urmare oamenii cu diverse profesii liberale, dar cu un ataşament nedezminţit faţă de meditaţia filosofică. Mai mult chiar, ridicarea constantă a nivelului de educaţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, realizat pe fundamentele filosofice ale iluminismului, a produs un interes constant faţă de filozofie şi în rândurile publicului cultivat ilustrând încă o dată teza lui Aristotel că plăcerea gândirii este o trăsătură general umană pe care o resimte în propria conştiinţă oricare dintre noi. Cum observa şi Noica: "filosofia e liberă de obligaţii. Frumuseţea ei e că se poate începe de oriunde. Nu e o ştiinţă şi nu are nici măcar o definiţie. Îţi place Descartes? Începe cu Descartes. Te pasionează problema devenirii? Începe cu ea. Dar să ştii să începi. Ce e filosofia, asta ai s-o înveţi pe drum. Căci pleci acum, pleci spre o lume pe care o poţi găsi de oriunde ai pleca. Ce e interesant când te îndeletniceşti cu filosofia e că la un moment dat totul începe să te intereseze şi să te instruiască: teologia ca şi matematicile, ştiinţele naturale ca şi teoria muzicii. Să fie sfârşitul sau abia atunci începi"?
            Prezenţa filosofiei ca specialitate şi profesie (disciplină universitară) şi, deopotrivă, ca non-profesie şi preocupare liberă a oamenilor educaţi este în toate culturile de extracţie europeană un fapt ce ţine astăzi de ordinul evidenţei. Prin urmare, trebuie să vorbim nu numai despre interesul filosofilor pentru filozofie, ci şi de interesul nefilosofilor  pentru filozofie. Iată că din nou trebuie să-i dăm dreptate lui Aristotel care spunea într-o lucrare de o uimitoare actualitate, Protrepticul, că dacă cineva filosofează, atunci filosofează şi dacă cineva nu filosofează, atunci filosofează; deci, toţi filosofează. Este ceea ce mai târziu Kant relua în ideea că metafizica - preocuparea legată de nevoia de argumentare raţională privind existenţa lui Dumnezeu, a nemuririi sufletului ori cea legată de natura, originea şi finalitatea lumii – este o dispoziţie naturală a fiinţei omeneşti în genere. Cu alte cuvinte, orice om sănătos la minte posedă o înclinaţie naturală pentru actele de filosofare, pentru că nu există fiinţă umană care să nu se întrebe asupra acestei veşnice enigme care este propria sa viaţă.
            Când vorbim aşadar de filozofie trebuie să avem în vedere concomitent existenţa a două miezuri în actul de reflecţie, miezul tare şi miezul moale al filosofiei, similar, pentru a apela la o imaginea intuitivă cu fructul numit de botanişti drupă. Simplu spus, miezul tare al filosofiei se referă la filosofia profesioniştilor, la practica filosofică a experţilor. Miezul slab al filosofiei se referă la dispoziţia naturală a omului ca fiinţă raţională care produce sisteme de reprezentări despre sine şi lumea ca ansamblu, reprezentări ce luminează sensul vieţii fiecăruia şi îndeplinesc roluri de orientare şi coordonare a valorilor. Miezul moale, „fructul cărnos” al filosofiei în care este ascuns „sâmburele”, miezul tare al filosofiei, corespunde cuplului conceptual „esoteric” şi „exoteric” introdus de Theodor Adorno pentru a sublinia faptul că probleme filosofice vin din afara filosofiei, din viaţa reală a oamenilor. Înclinaţia naturală a omului de a gândi, practica vieţii lui generatoare de cultură şi societare, devin surse al filosofării specializate mai ales în situaţii de criză a conştiinţei, când aceasta se interoghează metodic asupra ceea ce, mai înainte, părea a fi ceva de la sine-înţeles. De aceea trebuie admis, cum spune filosoful german Herbert Schnädelbach că spre deosebire de problemele ştiinţifice „problemele nu sunt descoperite de filosofi...filosofia îşi primeşte problemele din afară. Din această situaţie,  filosofii au tras întotdeauna concluzia că filosofia ar fi o aptitudine naturală a oamenilor şi ar reprezenta satisfacerea unor nevoi metafizice fundamentate antropologic şi care, din această cauză, este de neînlăturat; dar chiar şi atunci când nu împărtăşim acest punct de vedere, trebuie să acceptăm că filosofia este o modalitate de a reacţiona la neliniştile adânci legate de orientarea noastră cotidiană în lume şi de a le prelucra. Cu ajutorul exemplelor istorice se poate arăta că, înainte de toate, rupturile cu tradiţiile culturale au fost cele care au pus în mişcare procesul de filosofare şi l-au constrâns să meargă înainte”.
            În miezul tare al filosofiei putem introduce sistemele de interogaţii produse de practica filosofică a profesioniştilor, sistemele de metode şi tehnicile de cercetare, procedurile argumentative şi evaluative, sistemele de limbaje şi terminologii specializate şi toate celelalte tehnici de producere a „noului”, pe scurt totalitatea elementelor care fac parte din ceea ce se numeşte „logica internă a ştiinţei”, în vreme ce din miezul moale al filosofiei fac parte totalitatea reprezentărilor numite, cu un termen foarte general şi ambiguu, „mentalităţi”. Cum precizează  Eugen Cizek „o mentalitate, ca dat colectiv, implică o trama, o ţesătură de referinţe implicite, chiar un fel de nebuloasă, mai degrabă decât un sistem...Mentalităţile presupun deci un domeniu mai vast şi mai puţin structurat decât ideile, doctrinele şi istoria lor. În ultimă instanţă, mentalitatea operează cu un succedaneu popular a ceea ce germanii definesc ca  Weltanschauung. Mentalitatea se modifică foarte lent. Notabil de stabilit se reliefează ceea ce adesea se defineşte ca utilaj mental sau ca mănunchi de obiecte nodale mentale, în care se încorporează esenţa modalităţilor de gândire şi a cadrelor logice, a elementelor cheie de viziune asupra lumii, ilustrate de către vocabularul şi sintaxa limbii, de percepţia spaţiului şi timpului, a naturii, societăţii, divinităţii, nevoii oamenilor, de miturile şi clişeele de gândire, de imaginarea vieţii, a morţii şi a dragostei...Mentalităţile se exprimă în conglomerate de valori, îndeosebi în valori-cheie...ca metavalori”,
            Trebuie spus clar că tensiunea dintre filosofia ca specialitate şi interesul pentru filozofie a nefilosofilor, dintre miezul tare şi miezul moale, în alte cuvinte, dintre expert şi profan în filosofie,  justifică prezenţa pe unde radiofonice a unei emisiunii cu profil filosofic în oricare dintre proiecte de grilă radiofonice ce vizează finalităţi de ordin cultural. Într-o cultură de extracţie europeană filosofia nu este un adjuvant, ci un ingredient indispensabil al ei din moment ce în termeni acesteia se exprimă chiar propria conştiinţa de sine. Numai că, vorba filosofului francez Alain Finkielkrault, „pentru a avea acces la filosofie, profanul are de înfrânt două prejudecăţi contradictorii: scepticismul şi iritarea. Scepticismul provine din faptul că profanul are o încredere temperată în construcţiile nebuloase, în sistemele care uită de viaţă, chiar atunci când pretind că tratează despre ea. E iritat, pe de altă parte, văzând experienţa umană închisă în texte obscure şi devenită – culme a insolenţei – o cunoaştere esoterică, o ocupaţie de specialişti aleşi pe sprânceană. Profanul nu le iartă filosofilor că pun stăpânire pe problemele care sunt ale tuturor şi le profesionalizează, le fac de neînţeles şi, în final, le restituie într-un limbaj din care toată viaţa este exclusă.” Acestea au fost poate motivele determinante ce l-au motivat pe Alain Finkielkrault sa propună şi să susţină încă din 1987 pe undele postului France Culture emisiunea cu profil filosofic Répliques ce se difuzează şi astăzi sâmbăta între orele 21.00-22.00. 
            Prin urmare, rostul şi utilitatea unei emisiunii cu profil filosofic rezidă, între altele, dintr-o nevoie imperioasă a publicului cultivat de a cunoaşte mersul cercetării profesioniştilor gândirii în acele probleme de interes general uman cum ar fi, sensul vieţii şi al libertăţii omeneşti, al suferinţei şi morţii etc. probleme ce nu pot fi dezlegate decât parţial şi împreună prin dezbateri şi schimb argumentat de opinii. Căci potrivit observaţiei lui Bertrand Russell, „filosofia trebuie studiată nu pentru a primi răspunsuri definitive la întrebările ei, deoarece, de regulă, nici un răspuns definitiv nu poate fi cunoscut ca fiind adevărat, ci mai degrabă de dragul întrebărilor înseşi; deoarece aceste întrebări lărgesc concepţia noastră despre ceea ce este posibil, îmbogăţesc imaginaţia noastră intelectuală şi micşorează siguranţa dogmatică ce închide mintea în faţa speculaţiei; dar, mai presus de orice, pentru că, graţie măreţiei universului pe care-l contemplă filosofia, şi mintea însăşi capătă măreţie şi devine capabilă de acea contopire cu universul care constituie bunul ei cel mai înalt.”
            Nevoia de informare filosofică, de a şti doar pentru a cunoaşte şi nu în vederea unui strict scop pragmatic a oamenilor tineri sau vârstnici este atât de imperioasă, încât o carte de istoria filosofiei pentru adolescenţi precum cea a norvegianului Jostein Gaarder Lumea Sofiei, tradusă în peste 20 de limbi, inclusiv în română, s-a vândut în 50 de milioane de exemplare în chiar primii trei ani de la apariţie.
            Revenind, rostul unei emisiuni cu profil filosofic pe orice post de radio ce urmăreşte atingerea de ţinte cultural-formative este de mediere între comunitatea profesioniştilor filosofiei  - o comunitate aflată într-o spectaculoasă expansiune, de pildă, doar în SUA sunt pentru 15.000 de filosofi legitimaţi – şi publicul ascultător format din oameni cu sensibilitate şi deschidere pentru meditaţie şi gândire reflexivă. O astfel de emisiune este de interval informaţional – mediază şi traduce conceptele abstractele ale filosofiei în elemente ale gândirii intuitive apropiate de experienţele şi practicile noastre comune de viaţă şi, deopotrivă, este o emisiune cu puternice valenţe formative pentru că ea vine în întâmpinarea celor ce nu vor să-şi trăiască viaţa în mod întâmplător şi care au nevoie de filozofie pentru autoclarificări şi decizii întemeiate raţional.

Cum se practică filosofia în comunitatea profesioniştilor? 
            O emisiune cu profil filosofic trebuie să conexeze cele două agende diferite de reflecţie, agenda interesului filosofic al experţilor cu interesul pentru filozofie al laicilor, agende aflate în tensiune încă de apariţia filosofiei europene. „Tensiunea dintre interesul filosofic al laicilor şi interesul filosofic al experţilor însoţeşte filosofia, ca problemă internă, de la începuturile ei din antichitatea greacă. Filosofia nu s-a ocupat şi nu a intrat în controversă critică, mai mult sau mai puţin de bunăvoie şi mai mult sau mai puţin eficient, doar cu provocările venite din afară (exoterice), ci ea şi-a conceput propria menire şi ca o controversă cu sine însăşi, cu ceea ce venea dinăuntru (esotetic). Rolul dublu al filosofiei ca nonspecialitate şi ca specialitate…poate fi urmărit de la începuturile diferenţierii ei în discipline separate şi de la fixarea ei terminologică în Academia platonică deja şi, încă mai pregnant, în Lyceum-ul lui Aristotel” (Herbert Schnädelbach).
            Or, dacă o emisiune radiofonică cu profil filosofic face un serviciu de mediere între experţi filosofiei şi profanii iubitori de filozofie, trebuie, mai întâi de toate să privească în „curtea” comunităţii profesioniştilor pentru a evalua posibilităţile de realizare a unui simetrii între acele două agende reflexive diferite dar, în ordinea scopului, complementare. 
            Ce să întâmplă, aşadar, în comunitatea practicării profesioniste a filosofiei, în universul de preocupări reflexive specifice experţilor?
            Simplificând lucrurile, trebuie spus că actualmente există o prăpastia uriaşă între practicarea filosofiei ca dispoziţie naturală şi cei care practica filosofia ca o cultură a experţilor. Performanţele conceptuale şi ultraspecializărilor tematice ale profesioniştilor domeniului fac astăzi din filosofie o întreprindere riguroasă similară cercetării ştiinţifice. Astfel, practica filosofică a devenit tot mai specializată, iar comunitatea filosofică, relativ unitară altădată, se fărâmiţează an de an în mici grupuri specializate, un fel de „confrerii” care împărtăşesc în comun anumite direcţii, domenii, metode şi teme, un anumit tip de limbaj înţeles doar de iniţiaţi.
            Mai mult chiar, după cel de-al Doilea Război Mondial, filosofia practicată de profesionişti se încadrează celor două stiluri dominante de gândire, continental şi analitic, o veritabilă ruptură în câmpul culturii reflexive mondiale. Aşa se face că astăzi, pretutindeni în lume, în universităţi mai mari sau mai mici, unele discipline filosofice sunt gândite şi predate plecând de la această dihotomie, stil de gândire continental versus stil de gândire anglo-saxon, analitic (există programe universitare, lucrări şi manuale ori antologii de texte etc. care au în titlu cuvântul „continental” sau „analitic”) în ciuda faptului că ruptura este criticată în numele unităţii actului de filosofare (filosofia ca act de poziţionare critică a minţii aflată în căutarea propriilor sale temeiuri şi ca formă a culturii este pretutindeni aceeaşi), a complementarităţii diverselor programe de reflecţie (există şcoli filosofice care au sensibilităţi şi preferinţe pentru anumite teme filosofice şi, prin urmare, trebuie să vorbim nu de rupturi, ci de diversitate şi complementaritate) ori în numele originii comune a celor două stiluri filosofice. Astfel, s-au constituit ceea ce astăzi istoricii domeniului numesc „tradiţii de filosofare” ce sunt văzute ca universuri închise de sine-stătătoare.
         Modul acesta de practică filosofică dominant în lumea universitară de pretutindeni, oricât ar părea de paradoxal, este atacat chiar de profesioniştii filosofiei pe motiv că unii experţi se depărtează de scopurile iniţiale ale filozofie care vizau, în principal, scopuri de ameliorare a fiinţei umane şi de îmbunătăţire a calităţii vieţii. Critica celebrului filosof german Karl Jasper este memorabilă în acest sens. „Ce sarcină are filosofia astăzi? Se poate auzi acest răspuns: nici una, deoarece filosofia este lipsită de consistenţă, ea fiind o treabă lăturalnică a unui anumit grup de specialişti. Filosofii de catedră, a căror existenţă vine din Evul Mediu, se întâlnesc fără rost la diferite congrese care nu sunt altceva decât forma modernă de a te face preţuit de alţii. O literatură vastă, martoră a monologurilor filosofice, este puţin citită şi mai puţin cumpărată, dacă facem abstracţie de manifestările la modă şi snobism…Pe scurt, filosofia este superfluă, o rămăşită pietrificată a trecutului, aflată pe punctul de a dispărea: ea nu mai are nici o sarcină. Împotriva unei astfel de respingeri, noi trebuie, mai întâi, să spunem: nu tot ce poartă numele de filosofie, trebuie să fie confundat cu filosofia propriu-zisă. Filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine conştient de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare, căci de îndată ce gândeşte, omul filosofează, fie că o face bine sau rău, superficial sau profund, în fugă sau încet şi temeinic. Acolo unde există o lume a omului, acolo unde sunt acceptate anumite norme de conduită, unde oamenii deliberează, acolo se află şi filosofia”.  
          Ideea că filosofia este pretutindeni prezentă acolo unde mintea omenească se interoghează asupra rosturilor lumii şi sensurilor vieţii, apropie gândirea reflexivă către înţelesurile genuine ale filosofiei ca înţelepciune, ca orientare în lume, menită să redescopere sensurile vieţii într-o lume dominată de ştiinţă şi tehnică. Este în fond, o reiterare a poziţiei socratice care vedea în filosofie nu o ştiinţă, o cunoaştere a experţilor, ci o atitudine şi un îndreptar în viaţă. Sunt sensurile pe care le folosea Socrate în disputele sale cu Hippias, de pildă, sofistul neîntrecut de nimeni în concursurile de cunoştinţe organizate cu ocazia Jocurilor Olimpice, cel care poseda enciclopedist cunoştinţele şi tehnicile vremii. Cum remarca inspirat filosoful francez Jean Brun „Hippias ştie totul şi se pricepe să facă orice, dar el ignoră esenţialul, căci puterea tehnicilor este foarte ambiguă şi nici o aptitudine practică din lume nu ne spune în ce direcţie trebuie utilizate ştiinţa şi puterea acesteia, nici una dintre ele nu ne spune care sunt limitele domeniului de aplicabilitate; toate aceste cunoştinţe se etalează la suprafaţă, dar nu se organizează în profunzime întrucât le lipseşte cunoaşterea tuturor cunoaşterilor: cunoaşterea subiectului care cunoaşte”.   
           Prin urmare, concomitent prin filosofie trebuie să înţelegem, deopotrivă, ceea ce fac profesioniştii domeniului - filosofia ca o cultură a experţilor, zona de filosofare cuprinsă în ceea ce am numit „miezul tare al filosofiei” - şi, totodată, întreaga activitate de gândire, deliberare şi evaluare a lumii interne şi externe de noastră de către noi înşine, zona cuprinsă în ceea ce am numit „miezul moale al filosofiei. Cum arată Jaspers filosofia nu este o activitate care se autodetermină prescriindu-şi singură normele de funcţionare, ci ea este, deopotrivă, produs şi rezultat final al culturii. Scopul filosofării este, în ultimă instanţă, ameliorarea fiinţei umane prin deşteptarea în fiecare individ a umanităţii din el, a „comorii lăuntrice” ce este ţinută în captivitate de ignoranţă. În consecinţă, practicile filosofice trebuie legate de formele de viaţă, de modul nostru omenesc de a trăi, a spera şi a muri. Oricât de subtile, de depărtate şi de tehnice au devenit practicile filosofice prin raport cu bunul simţ ori conştiinţa comună nereflexivă, atât de hulite, ele nu-şi află scopul în ele însele.
          Karl Jaspers, şi pe urmele lui atâţia alţii, a gândit că această frângere în două a gândirii şi culturii filosofiei reprezintă o stare patologică a gândirii şi de aceea s-a angajat cu toată fiinţa sa să recupereze unitatea conştiinţei reflexive omeneşti prin apel la sensurile originare ale filosofiei ca înţelepciune. Filosofia nu este „un limbaj bine-făcut”. Ea nu se reduce doar la analize conceptuale ori la elaborarea de tehnici interpretative. Filosofia trebuie să coordoneze şi să unifice valorile superioare ale culturii într-o fiinţă omenească înzestrată cu conştiinţă de sine individuală şi colectivă. Filosofia trebuie să-şi recupereze rolul ei originar, paideic prin faptul că profesionistul filosofiei, după ce şi-a asumat standardele de excelenţă ştiinţifică ale domeniului, trebuie să parcurgă şi următorul pas: acela de a fi de formator de conştiinţe şi caractere.
Filosofia, ca întreprindere intelectuală cu înţeles cultural nu poate sta doar „într-un singur picior”, ca filosofie a experţilor fără să se autodizolve. Aşa se explică de ce experţii înşişi au readus filosofia, ca altădată Socrate către practicile obişnuite de viaţă utilizând-o pentru a spori calitatea vieţii şi a o cultiva ca pe o formă de terapie a omului sănătos.

Filosofia ca mod de viaţă 
             Filosofia s-a născut doar acolo unde asumarea libertăţii devine o conduită firească de viaţă. Sparta, stat oraş organizat pe principii militariste nu a produs, spre deosebire de Atena organizată pe principiile libertăţii şi democraţiei, nici un filosof. Nici marile şi splendidele culturi orientale nu au produs filozofie în înţeles grecesc pentru motivul foarte simplu că acestea nu au cunoscut formele publice de exprimare a libertăţii indivizilor. Prin urmare, doar acolo unde viaţa colectivă este organizată prin asumarea publică a principiilor libertăţii individuale şi democraţiei politice, doar în acest context oamenii au nevoie de o călăuză aptă să le îndrume viaţa către împlinire şi desfătare.
            Ideea de călăuzire şi de îndrumare a devenit odată cu Socrate, cel care a hotărnicit modelul filosofiei în genere, ceva sinonim cu actul de filosofare, adică cu un exerciţiu liber al gândirii aflat în căutarea fericirii. Filosofia era în acest înţeles un fel de ghid de folosinţă a vieţii, un cod de bune practici, un manual de întrebuinţare a vieţii ce oferă doritorilor un fel de asistenţă similară grijii pe care o are medicul faţă de pacient. Această idee, filosofia este o „medicină a sufletului”, un  instrument al reconstrucţiei de sine şi operă de educaţie publică, atât de vehiculată în lumea greco-latină, a fost readusă într-un mod spectaculos în actualitatea lumii de astăzi de profesioniştii filosofiei care sunt adepţii ai consilierii filosofice. În Canada, Franţa, Olanda, Israel, Germania, Italia, Portugalia şi mai ales în SUA, filosofia şi-a redobândit latura ei pământească, în diversele activităţi de consiliere, de educaţie, în management şi în diversele terapii ale omului sănătos, situaţie care ne îndreptăţeşte să spunem, precum Cicero altădată, că filosofia a coborât din ceruri pe pământ pentru a fi adusă în casele oamenilor obişnuiţi. Cu alte cuvinte, într-o lume dominată de filosofii profesionişti şi de limbajul lor esoteric, constatăm astăzi o revenire spectaculoasă la vechiul înţeles grecesc al filosofiei ca medicină a sufletului şi ca mod de viaţă.
            Potenţialul practic al filosofiei este astăzi folosit, de unii profesionişti ai filosofiei, nu puţini la număr, pe scară extinsă pentru a-i ajuta pe oamenii obişnuiţi să-şi rezolve cu succes problemele de zi cu zi. Cum arată Lou Marinoff - preşedinte al American Philosophical Practitioners Association, o corporaţie educaţională non-profit, fondată în 1998, care încurajează autocunoaşterea filosofică şi pledează pentru trăirea unei vieţi examinate  – „ nici eu, nici colegii mei practicieni nu suntem filosofi doar în sens academic. Deşi mulţi dintre noi suntem doctori în filozofie, predăm în universităţi şi publicăm articole de specialitate, oferim în plus consiliere filosofică facilitare de grup şi consultanţă organizaţională. Noi extragem filozofie din contexte pur teoretice ori ipotetice şi o aplicăm problemelor personale, sociale şi profesionale cotidiene” (a se vedea http://www.appa.edu/).    
            Filosofia este astăzi folosită, plecând de la formele ei originare de manifestare, ca resursă de îmbunătăţire a calităţii vieţii, ca o terapie legată de problemele omului sănătos prin intermediul dialogului. Dialogul filosofic se instituie astfel, aşa cum procedau odinioară Socrate şi Platon, într-o formă de terapie pentru probleme non-patologice legate de cum trebuie să trăieşti în viaţă, cum să izbuteşti, cum să eviţi suferinţa ori cum să atingi fericirea individuală. Spre deosebire de psihoterapiile obişnuite, terapia filosofică priveşte spre viitor încercând să-l configureze în funcţie de aspiraţiile oamenilor. Dialogul filosofic este o întâlnirea paideică, formativă,  între cel ce ştie mai mult, profesionistul, cu cel care ştie mai puţin, dar este doritor sa afle.
            Supoziţia fundamentală a acestui mod de a practica filosofia este că toţi oamenii au filosofiile lor de viaţă, dar nu au timpul şi răbdarea de a zăbovi asupra profunzimii propriilor lor filosofii. În fapt, filosofiile oamenilor nu sunt altceva decât variante incomplete ale marilor expuneri filosofice pe care un profesionist le cunoaşte şi le poate face explicite pentru cei implicaţi. Fireşte că terapia filosofică este destinată omului laic, adică omului care nu crede până la capăt în mântuirea de după moarte, nu crede în viaţa veşnică şi nici în ideea de recompensă şi pedeapsă divină. Toate aceste terapii vor, fireşte, să regăsească sensul pierdut al vieţii datorat retragerii religiei (religia în genere propunea un sens al suferinţei legate de moarte)  sub impactul devastator al ştiinţei şi tehnologiei.
            Miracolul suferinţei de a trăi reclamă prezenţa filosofiei care-l poate feri pe omul sănătos de nevroze, depresii, dependenţă de substanţe cu efecte psihotrope ori de tendinţelor sinucigaşe. În loc de Prozac, medicamentul standard recomandat de medici în cazul nevrozelor, luaţi Platon! Acestea este îndemnul lui Lou Marinoff, într-o lucrarea celebră, Luaţi Platon şi nu Prozac, apărută în mai multe limbi, inclusiv în limba română, lucrare în care autorul argumentează şi ilustrează prin descrierea de cazuri concrete şi variate, în ce fel terapia filosofică poate eradica suferinţa emoţională generată de spaima în faţa morţii, cum este posibilă încărcarea cu sens a emoţiilor noastre negative ori destructive, cum putem construi un sistem de valori (similar sistemului osos) apt să susţină fericirea noastră individuală. 
            Plecând de la textele lui Platon, Aristotel, Kant, Husserl, Heidegger, Sartre ori de la Kierkegaard şi Lao Tzi, filosoful terapeut îl conduce pe „client” – termenul de „pacient”, considerat peiorativ, este eliminat din vocabularul consilierii filosofice – către asumarea datelor iniţiale ale condiţiei noastre omeneşti: inevitabilitatea morţii, libertatea de a alege, singurătatea noastră fundamentală, absenţa unui sens în lume, către sporirea cunoaşterii de sine prin analiza modului de a fi în lume, îndemnându-l să creeze ceva de valoare, ceva care să motiveze dorinţa de a trăi. Toate problemele noastre existenţiale pot fi manageriate filosofic susţine Marinoff dacă se aplică o strategie de consiliere filosofică în cinci paşi: detectarea cu exactitate a problemei; examinarea progresivă a adâncimii problemei; analiza împreună; contemplarea, adică plasarea în contextul general de viaţă; restabilirea echilibrului.   
            Tulburările emoţionale, argumentează Lou Marinoff, nu sunt boli şi prin urmare, ele nu trebuie tratate cu medicamente, ci cu filozofie. Socrate şi Platon este un  tratament la disperare şi nu Prozac-ul antidepresiv, conchide Marinoff  pentru că puterea omului de a acţiona asupra lui este o resursă inepuizabilă de viaţă. Doar filosofia reprezintă o victorie împotriva durerii provocate de sentimentul inevitabil al morţii şi tot ea te ajută să elimini stările de dependenţă faţă de medicamente şi de sclavie faţă de droguri. Căci, reluând cuvintele lui Pitagora, nici un om care nu e în stare să hotărască pentru sine nu e liber.
            Prin urmare, trebuie sa acceptăm fără rezerve că doar filosofia stimulează discernământul ca facultate liberă de a alege binele de rău, doar ea ne livrează instrumente de autocontrol şi putere asupra noastră înşine şi tot ea, într-o totala singularitate, reprezintă facultatea de a tinde spre deplina dezvoltare a eului într-o lumea în care relativismul valorilor este dominant, iar certitudinile sufleteşti au dispărut în întregime. Cultivarea filosofiei într-o lume dominată de incertitudine şi de frică este răspunsului omului sănătos cu mintea deschisă către sine şi către lume, pentru simplul motiv că actele reflexive deblochează în noi resursele ascunse ale vieţii autentice, responsabile pentru producerea unei stări constante de seninătate şi echilibru interior.   

Izvoare de filozofie – emisiune de informare şi consiliere filosofică
            Tensiunea dintre esoteric şi ezoteric în filozofie, dintre miezul tare şi miezul moale, dintre interesul filosofic al experţilor şi interesul pentru filozofie a oamenilor cu înclinaţii reflexive îşi are origine, oricât ar părea de paradoxal, în chiar gândirea întemeietorilor filosofiei europene: Socrate, Platon, Aristotel. Cum arată filosoful francez Foucault şi, plecând de la el, Cristian Iftode în lucrarea Filosofia ca mod de viaţa. Sursele autenticităţii, „destinul filosofiei europene a angajat o scindare lăuntrică, adică ruptura, despărţirea a două deziderate socratice concepute iniţial în strânsă dependenţă, implicându-se şi susţinându-se mutual. Este vorba despre formula delfică… a cunoaşterii de sine şi de cea socratică… a grijii faţă de sine”.
            Dacă la Socrate şi la Platon cele două aspecte ale filosofiei erau văzute ca un întreg indivizibil, odată cu Aristotel se produce o tensiune istorică, adâncită astăzi până la opoziţie şi conflict, între filosofia ca fapt de cunoaştere raţională (de sine) şi filosofia ca mod de viaţă.
            În primul caz, filosofia devine o activitate publică ce urmăreşte dobândirea unui adevăr fundat pe dialog şi pe evaluări intersubiective. Dobândirea adevărului obiectiv este idealul acestui mod de a filosofa în sensul în care opiniile personale pentru a fi acceptate trebuie întemeiate raţional ori susţinute pe fapte comune de experienţă. În perspectivă istorică, urmând această linie, filosofia devine o disciplină de învăţământ specializată pe domenii între care există slabe canale de comunicare şi posibilităţi de dialog. Filosofia s-a pulverizat în domenii filosofice: metafizică, ontologie, filosofia cunoaşterii, filosofia ştiinţei, filozofie politică etc. ce implică perfecţionări riguroase în genul specializărilor ştiinţifice. Filosofii profesionalizaţi, experţi în anumite domenii, metode şi teme, au pierdut limbajul comun al filosofiei pe care l-au înlocuit cu un jargon filosofic ce poate fi deprins şi descifrat în ani şi ani de studii şi specializări. Modalitatea de a face filozofie în acest orizont este dominată de livresc. Filosofii scriu texte despre alte texte, propun exegeze şi interpretări ale colegilor care sunt în „branşă”, adâncindu-se tot mai mult pe subiecte din ce în ce mai restrânse. Cercetarea obiectivă, validată public de colegii specialişti, animă acest mod de a concepe filosofia ca investigaţie raţională, ca formă de cunoaştere prin analize istorice, logice şi conceptuale. 
            În cel de-al doilea caz, filosofia este un instrument în dobândirea autenticităţii, respectiv împlinirea dorinţei de a fi aşa cum eşti. În esenţă, ruptură între vorbele filosofului care au devenit cu timpul tot mai „ştiinţifice” şi faptele sale, tot mai comune cu ale celorlalţi oameni nefilosofi, au deturnat scopul iniţial grecesc al filosofiei ce implica ideea unei învăţături transformatoare de sine. În fond, susţin adepţii acestui mod de a filosofa pe linia „grijii de sine”, chiar acest scop al transformării lăuntrice, al realizării idealului de a dobândi un autocontrol asupra sinelui propriu, de a schimba traseul vieţii prin acţiunea liberă a voinţei, diferenţiază filosofia de ştiinţă. Acest ideal al păstrării filozofiei în înţelesul ei genuin, paideic, cultural, transformator,  venit istoric pe filieră elenistică şi romană, preluat apoi cu schimbări semnificative de învăţătura creştină, a irumpt în gândirea filosofilor romantici, în gândirea lui Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegard, a filosofilor existenţialişti de toate orientările, în filosofia lui Heidegger şi a multor curente de inspiraţie postmodernă.
            Cum se remarcă, tensiunea dintre informativ şi formativ, dintre public şi privat, dintre adevărul obiectiv şi credinţa subiectivă, dintre cunoaşterea obiectivă a faptelor şi trăirea subiectivă a valorilor, dintre reflexie şi reflecţie, dintre reprezentări obiective şi proiecţii subiective etc. constituie corpusul lăuntric al gândirii filosofice specializate care s-a depărtat sau apropiat, într-o mişcare flux-reflux, de interesul profanilor pentru filozofie.
            Structurarea dihotomică a filosofiei însăşi explică de ce emisiunea Izvoare de filozofie este în acelaşi timp informativă şi formativă.
            În orizont informativ, emisiunea Izvoare de filozofie mediază interesul publicului cultivat, a ascultătorilor cu deschidere către meditaţie şi gândire reflexivă, către cunoaşterea cercetărilor filosofice profesionalizate. Astfel, ascultătorul emisiunii are posibilitatea de a intra, prin intermediul telefonului, într-un dialog nemijlocit cu profesionistul filozofiei, expert într-un anumit domeniu şi, în acelaşi timp, filosoful invitat la microfon are posibilitatea de a traduce într-un limbaj intuitiv traseul propriilor sale cercetări. Din perspectiva acestui orizont cercetările din marile domenii ale filosofiei universitare şi academice devin un bun public satisfăcând nevoia de cunoaştere a ascultătorilor. Selecţia filosofilor invitaţi la dezbateri, cercetători şi profesori, se conduce după criteriul performanţelor atinse în domeniu şi al unghiul de vizibilitate naţional şi internaţional. Sunt invitaţi, în primul rând, acei cercetători şi profesori ce produc noutatea în cercetarea filosofică, pe care o comunică public prin intermediul lucrărilor de specialitate, a articolelor publicate în reviste de cultură, comunicărilor ori a cărţilor de filozofie. De asemenea, lista celor prezenţi pe undele emisiunii Izvoare de filozofie se lărgeşte prin invitarea tinerilor cercetători şi profesori, a filosofilor străini de notorietate ce primesc diverse titluri universitare şi academice româneşti, ca semn al recunoaşterii meritelor personale. Important se vădeşte, în acest context, respectarea principiului de bază al jurnalismului cultural care formulează cerinţa elementară că un comentariu sau o dezbatere radiofonică trebuie să se fundează totdeauna pe ştirea care face cunoscut publicului un eveniment cultural-filosofic recent prezumat a fi de interes public.
            În acest orizont informativ Izvoarele de filozofie detectează permanent cele mai importante şi actuale surse de reflecţie în domeniu gândirii sistematice (izvoare ale gândirii) propunând comentarii şi dezbaterii într-o strânsă corelaţie cu evenimentele filosofice ce se produc în actualitate: simpozioane, congrese de profil, apariţii editoriale de excepţie, vizite ale filosofilor străini consacraţi, sesiuni de conferinţe cu profil filosofic (Academie, Universitate, Institute de cercetări) aniversări şi comemorări (UNESCO sau alte instituţii culturale), polemici vizând învăţământul filosofic universitar, restituiri editoriale ale “gândirii arestate”, iniţiative ale promovării filosofiei româneşti în străinătate,  aniversări filosofice semnificative, etc.
            Domeniile, temele, evenimentele şi subiectele filosofice cultivate de experţii filosofiei, profesori şi cercetători, prezente în spaţiul radiofonic de dezbateri ale Izvoarelor de filozofie sunt selectate în funcţie de potenţialul lor jurnalistic, respectiv de modul în care filosofii specializaţi propun anumite clarificări conceptuale pentru teme de mare interes public ( a se vedea capitolul următor Expertize filosofice: domenii, teme, subiecte).  
Subiectele filosofice supuse dezbaterii sunt, în mod firesc, la rândul lor prelucrate radiofonic în conformitate cu principiile jurnalismului cultural la care se adaugă, iarăşi firesc, o serie de criterii radiogenice. Prelucrarea radiofonică a subiectelor filosofice implică o deschidere către cultura generală a ascultătorului, respectiv către orizontul lui de aşteptări intelectule şi morale. Nu sunt excluse, ci chiar implicate, anumite aspecte ludice ale filosofiei ilustrate de biografiile uneori năstruşnice si neconventiale ale filosofilor ori de idei filosofice generate de multiplele situaţii dilematice de viaţă, ceea ce dă posibilitatea traducerii conceptului abstract al filosofiei în limbajul accesibil al culturii generale.
            Pe de altă parte, spaţiul radiofonic al Izvoarelor de filozofie este locul de întâlnire a unor opinii diferite sau divergente pe anumite subiecte, iar emisiune se transformă într-un veritabil spectacol de idei menit să echilibreze proporţia opţiunilor într-un cadru de dialog civilizat. Realizatorul emisiunii, în fapt mediatorul dezbaterii, trebuie să transmită continuu mesaje pozitive, de toleranţă şi respect faţă de opiniile concurente şi să-i invite pe ascultători să-şi exprime ei înşişi un punct de vedere.
             În orizont formativ, emisiunea Izvoare de filozofie invita atât experţii cât profanii să producă o serie de armonizări, concordanţe, simetrii, între filozofie şi viaţă. Pe de o parte, profesioniştii adepţi ai filosofiei ca mod de viaţă sunt invitaţi pentru a prezenta felul în care actele de filosofare implică o transformare lăuntrică a celui care filosofează, prin apel la anumite exemple istorice sau prin prezentarea unor construcţii filosofice cu deschidere paideică şi culturală ce îndeamnă la autenticitate. De multe ori, profesioniştii înşişi sunt îndemnaţi că argumenteze felul în care se realizează, plecând de la experienţe personale, acordul vorbelor cu faptele. Sunt, de asemenea, invitaţi specialiştii din alte domenii, dar profani în domeniul filsofoiei, pentru a relata cum au fost ajutaţi de filozofie pentru a atinge obiective performante în chiar propria lor profesie. Sunt invitaţi preoţi, medici, oamenii de ştiinţă cu preocupări filosofice, filologi care prezintă, uneori în exemple spectaculoase, modul viu în care rodeşte filosofia în cultură şi domenii nefilosofice prin interdisciplinaritate şi interpenetrarea disciplinelor.
            În esenţă însă, atât aspectul ei informativ cât şi în cel formativ emisiunea Izvoare de filozofie este o emisiune de consiliere pentru întregul public cultivat, indiferent de profesie, fie şi pentru simplul motiv că nucleul dur al întregii culturi generale este de natură filosofică. Nu există vârfurile ale creaţiei în toate domeniile ştiinţei, ale culturii intelectuale şi umaniste care, într-un fel sau altul, să nu fi frecventat filosofia. Interesul pentru filozofie este manifest pentru oricine face performanţe în propriul său domeniu nefilosofic de activitate. Prin urmare, emisiunea Izvoare de filozofie, mediind întâlnirea publicului cultivat cu experţii filosofiei, indiferent de orientarea lor, face un serviciu de consiliere, informativă şi formativă, pentru nefilosofi, cât şi un serviciu de diseminare a ideilor filosofice în câmpul culturii noastre, prin urmare, un serviciu pentru comunitatea filosofică românească. Aşa se explică de ce notorietatea acestei emisiunii a crescut an de an atât în lumea profesioniştilor filosofiei, care văd în acesta principalul instrument de diseminare publică a idelor lor, cât şi în lumea publicului cultivat care nu are la dispoziţie alte surse atât de facile pentru informare. Unicitatea unei emisiuni cu profil filosofic pe RRC (în fapt Izvoare de filozofie este singura formă publică accesibilă de diseminare a ideilor filosofice) şi constanţa cu care ea îşi urmăreşte explicit obiectivele ei informative şi formative a produs un cerc lărgit de ascultători fideli, atât în România cât şi în străinătate, fapt care implică permanente preocupări de perfecţionare şi ajustare a mesajului radiofonic. Nu puţini sunt acei ascultători care susţin că într-o lume dominată de extinderea, dincolo de limitele suportabilităţii, a culturii de divertisment facil, emisiunea Izvoare de filozofie, alături de celelalte emisiuni difuzate de Radio România Cultural, sunt simptome ale păstrării firescului şi normalităţii unei vieţii fundate pe muncă şi demnitatea omenească, pe respect şi toleranţă pentru celălalt, pe valorile ştiinţifice, culturale şi spirituale ale Europei Unite. De altminteri, chiar membrii de vârf ai elitei noastre intelectuale au semnalat existenţa acestor forme de patologie culturală şi socială, punând într-un mod obsesiv următoarea întrebare: Într-o epocă a dominaţiei divertismentului facil mai este posibilă o comuniune culturală în care oamenii să participe cu sufletul lor? Cum se exprimă Nicolae Manolescu într-un editorial din România Literară în legătură cu gravele fenomene de degradare a gustului, “cauza se află în încredinţarea că flatând gustul unui anumit public, needucat el însuşi, se obţine un mare succes de casă…Răspunderea care revine promotorilor de artă   - televiziuni, radio, ziare – este evidentă. Neasumarea ei nu poate fi pedepsită administrativ. Dar va fi pedepsită, în timp, de către beneficiarii înşişi. A miza pe grosolănia publicului larg e o formă de dispreţ care conduce la pierderea prestigiului”. 
            Ca răspuns la toate formele de patologie culturală care au invadat în ultima vreme spaţiul public şi mintal românesc, consilierea filosofică pe care o produce emisiunea Izvoare de filozofie, alături de multe alte emisiunii difuzate pe RRC, stimulează cultura de angajare interioară (sufletească), respectiv cultura izvorâtă din necesităţi lăuntrice, cultura de autoformare, de raportare la lumea vieţii noastre interioare, cultura care trezeşte potenţele vieţii noastre lăuntrice şi care creează aspiraţia spre perfecţionare interioară şi morală, cultura care dă un sens superior vieţii noastre şi care ne face contemporani cu lumea în care trăim, cultura care asigură continuitatea de valori superioare între generaţii, cultura care produce desfătare şi, prin aceasta, îmbunătăţeşte calitatea oricărei vieţi omeneşti.

Expertize filosofice: domenii, teme, subiecte
             Agenda dezbaterilor aprinse din societatea românească postrevoluţionară, neîntrerupte din 1990 până astăzi, cuprinde câteva capitole distincte, dar unificate sub aspectul ţintelor: nevoia de reformare şi de modernizare a tuturor instituţiilor publice în acord cu principiile democraţiei parlamentare şi cu cele ale economiei de piaţă, dorinţa de recuperare a decalajelor de natură culturală şi educaţională, economice şi sociale ale României prin raportare la indicatorii ţărilor occidentale, schimbarea mentalităţilor legate de trecutul comunist şi adoptarea unui stil de viaţă, public şi privat, în acord cu standardele existente la nivelul democraţiile europene tradiţionale.
            Această agendă este îndreptată, fireşte, cu faţa către viitor, vizând planurile noastre de viaţă, proiectele pe termenul lung, aspiraţiile care produc certitudini, chiar dacă în viaţa de zi cu zi ne abatem temporar de la ele. În toate aceste proiecte se strecoară întrebare pe care toţii filosofii şi-au pus-o de timpuriu: încotro ne îndreptăm? Prin urmare, contextele de viaţă în care trăim, proiectele şi dorinţele noastre de reformare a vieţii publice, dar şi a celei lăuntrice, ne plasează pe terenul întrebărilor cărora nu le corespund răspunsuri gata făcute. La aceste întrebări nu există alte răspunsuri în absenţa eforturilor noastre personale de a răspunde. Nimeni nu ne oferi instrucţiuni de viaţă pe care să le acceptăm în totalitate şi, din această cauză, fiecare dintre noi este pus în situaţia de a-şi găsi propriile sale răspunsuri toate întrebările de ordin existenţial. Din această perspectivă fiecare dintre noi este un filosof în sensul în care vorbea Socrate şi Platon, gânditorii care susţineau că iubitorul de înţelepciune îşi produce de unul singur hrana pentru sufletul său. Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este permis să sper? Ce este omul? Iată că aceste întrebări ce configurează sarcinile dintotdeauna ale filosofiei, devenite celebre prin vocea lui Kant, sunt pentru noi existenţiale şi de neocolit.
            Dacă privim din acest unghi de vedere, vrem nu vrem, deciziile şi opţiunile noastre de viaţă sunt impregnate de reflecţii anticipatoare, de evaluări între mai multe posibilităţi, de credinţe, convingeri şi speranţe, de încercarea de a găsi un echilibru între noi şi lume, simplu spus, viaţa noastră pune în acţiune, fie că ştim sau nu ştim, fie că acceptăm sau nu, o anumită atitudine filosofică specifică celor două comandamente socratice: „cunoaşterea de sine” şi „grija de sine”.
            Atitudinea filosofică implicită pe care o mobilizăm în abordarea oricăror probleme existenţiale, poate şi trebuie dublată de înţelegerea filosofică explicită a profesionistului filosofiei, a expertului care este profesionalizat în clarificări terminologice, în analize istorice, conceptuale şi logice, cel care are deprinderea de a integra problemele particulare în ansamblul mai larg din care acestea fac parte şi, deopotrivă, cel care a dobândit, prin studiu şi exerciţii avansate de gândire, capacitatea de neimplicare subiectivă în probleme cu o ridicată încărcătură valorică, preferenţială şi opţională.
            Aşa se face că, în cei douăzeci de ani de existenţă, emisiunea cu profil filosofic difuzată pe RRC şi-a propus să aducă pe undele radiofonice, cu scop de informare şi consiliere, agenda românească de dezbateri publice şi să propună, în dialog cu ascultătorii, o expertiză filosofică a acesteia. La o privire retrospectivă din 1990 şi până în prezent se poate constata, consultând programele radio şi fonoteca instituţiei, că anumite domenii, teme şi subiecte s-au aflat într-o dezbatere constantă în spaţiul radiofonic al emisiunii de filosofie, întrucât societatea românească postrevoluţionară a păstrat pe agenda publică a ei o serie de probleme dominante pe care le reia, schimbând doar contextele de abordare, permanent de la an la an.
         Revenirea permanentă la problemele „încăpăţânate” legate de reformarea societăţii româneşti în ansamblu şi pe domenii ale vieţii şi culturii este reflectată simetric de expertiza filosofică pe care a propus-o şi o propune în continuare emisiunea Izvoare de filozofie.
           Trebuie subliniat cu toată tăria că odată cu trecerea anilor nevoie de expertiză filosofică (informare şi consiliere), în genere expertiza ştiinţifică, asupra principalelor teme ale agendei publice, cultural-educaţionale, devine tot mai presantă pe măsura extinderii, până la cote alarmante, a perspectivei  politice de abordare. În anumite privinţe, politizarea excesivă a diverselor teme de interes public, cultural şi educaţional, prin transmiterea continuă de mesaje electorale contradictorii din partea tuturor partidelor politice, parlamentare şi neparlamentare, creează o serie de confuzii cu efecte de bumerang responsabile de slăbirea capacităţii de analiză critică şi evaluare cetăţenească obiectivă. Or, în aceste context, o serie de instituţii publice, independente politic, între care şi Societatea Română de Radiodifuziune, prin segmentul ei RRC, sunt chemate să producă mesaje complementare în acord cu principiul modern al autonomiei valorilor.
            Expertizele filosofice şi cele ştiinţifice ale temelor aflate în prim planul agendei publice româneşti sunt, în contextul dat, tot mai necesare pentru că ele urmăresc doar valoarea de adevăr a mesajelor, adică ceea ce se poate verifica prin proceduri intersubiective sau prin apel la fapte de experienţă culturală şi intelectuală. Transmiterea constantă a mesajelor cu conţinut de adevăr rezultat din dezbaterile radiofonice cu invitaţi ce posedă o autoritate necontestată în domeniul lor de expertiză, punerea acestor specialişti în contact nemijlocit cu ascultătorii fortifică, prin ofertă de alternative ce izvorăsc din datele discursului ştiinţific şi filosofic, starea de normalitate atât de necesară unei democraţii consolidate pe care sperăm cu toţii să o atingem în scurt timp.