Vă propun să urmăriţi, pe întreaga perioadă a verii, serialul Gândirea europeană în lecturi filosofice româneşti. Douăsprezece episoade radiofonice, un serial ce ilustrează că paradigma filosofiei româneşti este interculturală.
Mai precis, cele douăsprezece episoade ale întâlnirilor noastre pe calea undelor urmăresc, dintr-o perspectivă istorică şi sistematică, modul în care gândirea românească, încă de la începuturile ei, s-a aşezat la confluenţa dialogului între culturile europene semnificative, preluându-le starea lor de deschidere concomitentă către sine şi către celălalt.
Cum vom remarca împreună, interculturalitatea a fost, este şi va rămâne continuu, hrană vie a gândirii româneşti de ieri şi de azi.
Vom fi însoţiţi în acest periplu radiofonic, realizat sub forma unor dezbateri vii din care transpar nu doar rezolvări, ci şi multiple interogaţii cognitive ori provocări sufleteşti, de unul dintre bunii cunoscători ai culturii reflexive româneşti, d-l conf. univ. dr. Viorel Cernica, titularul cursului de filozofie românească de la Facultatea de filozofie a Universităţii din Bucureşti şi cercetător la Institutul de filozofie şi psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Secţiunea de Filozofie românească.
În primul episod începem urcuşul către noi înşine, către propria noastră cultură filosofică, printr-un efort de cuprindere teoretică a ideii de filozofie europeană.
Ce este sau cum ne apare filosofia europeană?Aceasta este tematica primului episod al serialului Gândirea europeană în lecturi filosofice româneşti.
Practicarea filosofiei ca formă de cercetare instituţionalizată în jurul unor comunităţi profesionalizate nu este, fireşte, o noutate pentru nimeni. Există pretutindeni în lume, inclusiv în România, structuri administrative, academice şi universitare, specializate în cercetarea sistematică a unor teme sau subiecte filosofice ce subîntind arii de gândire atât de complexe încât exegeza lui Platon, de pildă, face casă bună cu investigarea orientărilor de avangardă în filosofia contemporană. În acest context cercetătorul filosofic este un angajat cu carte de muncă, cu o fişă a postului, cu obligaţii şi sarcini bine stabilite, cu drepturi şi, natural, cu perspectiva unei cariere previzibile.
S-ar părea că sarcinile de investigare a filosofiei sunt astăzi atât de complexe încât ele stimulează şi iniţiative private de cercetare şi chiar constituirea unor forme instituţionale alternative la cercetarea deja existentă în spaţiul academic ori universitar.
Despre o astfel de iniţiativă privată în cercetarea filosofică vă invit să vorbim în ediţia din 18 iunie, plecând de la proiectele de cercetare existente în cadrul Institutului privat de filozofie „Alexandru Dragomir”, din cadrul Societăţii Române de Fenomenologie.
Oaspete în studio va fi d-l dr. Cristian Ciocan, unul dintre cei mai dinamici filosofi români actuali. Domnia sa a absolvit Facultatea de Filosofie la Bucureşti (1999), masteratul de filosofie franceză de la Cluj-Napoca (2000) şi masteratul de la Universitatea Paris XII Val de Marne (2001). Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti (2006) şi al Universităţii din Paris IV Sorbona (2009). Bursier al Guvernului Francez (2002-2005) şi al Fundaţiei Alexander von Humboldt (2006-2008). Pentru merite în cercetare a obţinut în anul 2009 premiul "In Hoc Signo Vinces" (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, Romania). Preşedinte al Societăţii Române de Fenomenologie. Redactor-şef al revistei Studia Phaenomenologica. Coordonator al colecţiei Acta Phaenomenologica, Humanitas. Moderator al buletinului informativ „Newsletter of Phenomenology”. Coordonator al proiectului de promovare a filozofiei româneşti în străinătate „Three Romanian Philosophers”. Coordonator al Conferinţei internaţionale "A Century with Levinas: Philosophy and Responsibility", Bucureşti, 4-6 septembrie 2006. Coordonator al Conferinţei internaţionale şi al Şcolii de vară "Phenomenology and Theology", Sibiu-Sambata de Sus, 26 august - 5 septembrie 2007. Coordonator al „Enciclopediei On-line a Filosofiei Româneşti”. Moderator al buletinului informativ „Newsletter-Filozofie”.
În exerciţiul ei liber gândirea filosofică îşi produce, în mod cu totul paradoxal, atât instrumente de cunoaştere cât şi mijloace ale proprie-i sale autosuspendări. Este ca şi cum cineva ar susţine că în ţarcul cu oi, lupul nu se află dincolo de gard, ci el este continuu înăuntru şi se ospătează ori de câte ori doreşte. Aşadar, nu de „duşmani” exteriori trebuie să-i fie frică gândirii, cât mai degrabă de sine însăşi şi de tendinţele ei sinucigaşe. Numite cu termenul de „scepticism”, aceste tendinţe au mişcat, susţin istoricii filosofiei, gândirea reflexivă europeană, de la vechii greci şi până azi, pe un traseu previzibil: perioadele de optimism şi de încredere în puterile ei sunt permanent însoţite de perioade de negare, defăimare şi tristeţe.
Gândirea se experimentează, aşadar, continuu pe sine, iar din pendularea între cei doi poli ea a ieşit, pare-se, continuu învingătoare: limitele pe care şi le-a pus singură sieşi au fost continuu dezmărginite. Lupul nu poate mânca dintr-o dată toate oile! Dar din faptul că aşa a fost în trecut, nu putem deduce strict că nu va fi altfel în viitor!
Prin urmare, există limite principiale ale gândirii? Există graniţe care o mărginesc şi-i interzic accesul la ceea ce este dincolo de ea?
Acestea sunt întrebările pe baza cărora vă invit să facem un schimb de opinii prin intermediul telefoanelor RRC. Partenerul nostru de dialog este d-l dr. Marius Augustin Drăghici, cercetător ştiinţific la Institutul de filozofie şi psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, autorul unei recente lucrări ce redeschide problematica posibilităţilor şi limitelor gândirii plecând de la Kant, Experimentul Raţiunii Pure. Deducţia kantiană a categoriilor, Editura Grinta, 2011, lucrare pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii noastre.
Laîntrebarea ce sunt filosofii, se spune că celebrul Lucian din Samosata, el însuşi filosof şi retor, a dat un răspuns şocant: „o inutilă povară pe pământ”! Într-adevăr! Căci, în vreme ce toţi ceilalţi oameni îşi vedeau în mod serios şi temeinic de treburile lor, filosofii se comportau ca nişte copii, adică se jucau dorind să cunoască lucruri numai din plăcerea copilărească de a şti. Inutilitatea filosofului e evidentă din moment ce el face din gratuitatea jocului gândirii scop al vieţii şi acţiunilor sale. Gândind precum Lucian, cum poate filosoful să-i judece pe semenii săi, pe cei care-şi văd în mod serios de treburile lor, de vreme ce ei nu fac nimic concret? Filosof se numeşte aşadar cel care nu are profesie, care pierde timpul, care se joacă. El este…inutil!
Mai mult decât atât, cum spune Socrate însuşi, filosofii semănau cu nişte nebuni ce se deosebesc prin părerilor lor, pentru că îşi închipuie că vorbesc mai cu pricepere despre ceea ce toţi oamenii ştiu că este o taină de nedezlegat. „ Într-adevăr, printre nebuni unii nu se tem de ceea ce ar trebui să se teamă, pe când alţii se tem şi de ceea ce n-ar trebui; unii cred că pot spune şi face orice în faţa mulţimii, alţii socotesc că e rău să ai vreo legătură cu oamenii; unii nu respectă nici temple, nici altar, nici vreunul din lucrurile divine, alţii cinstesc pietrele, arborii şi animalele care le ies în cale. Tot astfel, printre cei care cercetează lumea în întregul ei: unii stabilesc unitatea naturii ei, alţii multiplicitatea; unii admit că toate se nasc şi pier, alţii că nimic nu se întâmplă”.
S-a schimbat oare astăzi, în lumea dominaţiei ştiinţei, tehnologiei şi divertismentului, a jocului generalizat la scara întregii planete, ceva din condiţia iniţială a filosofiei şi filosofului? Se joacă şi astăzi filosofii în condiţiile în care filosofia a devenit, încă din timpul universităţilor medievale, o activitate „serioasă”? Sunt filosofii - pe care-i asemuim astăzi cu acei indivizi plicticoşi şi debili ce vorbesc emfatic, subiect privilegiat în spectacole de comedie, „o inutilă povară pe pământ”?
Sunt întrebări la care va încerca să răspundă pentru dvs. d-l conf. univ. dr. Sebastian Grama, autorul unei cărţi recente,Erotica semnificaţiei, apărute la Editura Universităţii din Bucureşti, carte pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii din aceasta sâmbătă, 4 iunie. Vă aştept ca de obicei intervenţiile radiofonice la cunoscutele telefoane ale RRC.
În trecerea ei prin vâltoare istoriei, filosofia a cunoscut atât momente de triumf cât şi perioade de decădere, chiar de interdicţie, semn că oamenii au faţă de iubirea de înţelepciune o atitudine ambivalentă rezultată dintr-un imposibil amestec de iubire şi ură. Dacă mai adăugăm la aceste trăiri contradictorii, deopotrivă, indiferenţa şi frică, atunci deja am schiţat datele unei hărţi emoţionale în care putem localiza felul în care diversele epoci istorice se raportează la filosofi şi la gândirea lor. Din această perspectivă, cea mai incitantă perioadă din întreaga istorie a filosofiei o regăsim, pare-se, în primele secole de după Hristos, când filosofia elină este concurată de învăţătura creştină ce nu admitea decât adevărul credinţei. Se ştie, cuvântul „filozofie” apare în Biblie doar într-un singur context şi acesta negativ: „Prin urmare, aşa cum L-aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa să umblaţi întru El, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într’Însul, întăriţi în credinţă aşa cum aţi învăţat-o şi prisosind în ea cu mulţumire. Luaţi aminte ca nu cumva cineva să facă din voi o pradă prin filosofie şi prin deşartă înţelepciune din predania omenească după stihiile lumii şi nu după Hristos” ( Epistola Sfântului Pavel către Coloseni, 2:6). Poate că aceste cuvinte ale Apostului Pavel l-a îndemnat pe împăratului bizantin Iustinian să desfiinţeze în anul 529 d.H, ultima şcoală filosofică „păgână” vestind lumii că învăţătura creştină nu mai poate fi contestată de nimeni şi nimic. Ce s-a întâmplat în aceste secole cu gândirea filosofică de expresie elină cunoscută în istoria gândiri sub numele convenţional de „neoplatonism”? Putem vorbi doar de comentarii ale filosofiei lui Platon, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, sau avem de-a face cu o nouă vârstă a filosofiei eline şi, prin urmare, cu noi subtilităţi de gândire necunoscute de antecesori? În ce mod s-au intersectat cele două viziunii, păgână şi creştină, asupra lumii? Au fost precum apa şi uleiul, s-au putem regăsi o serie de neştiute împrumuturi reciproce? Ce şi cât datorează gândirea filosofică actuală acestui moment de confruntare între două viziuni reciproc contradictorii asupra lumii? În final, cum ne raportăm şi cum trebui să evaluăm din perspectiva nevoilor intelectuale actuale acest moment important din istoria filosofiei? Ne bucurăm de prezenţa în studio a unei cercetătoare ce face parte din rândurile tinerei generaţii de filosofi români care s-au afirmat cu vigoare în cultura filosofică românească a ultimilor ani. Este vorba despre d-na Marilena Vlad, dr. în filozofie, cercetătoare a fenomenului filosofic neoplatonic pe care-l studiază de mai bine de un deceniu, traducătore din limba greacă veche a lui Damascius şi cotraducătoare a seriei Plotin, Enneade, apărută la editura IRI, autoare a mai multor articole ştiinţifice apărute în română şi limbi străine. De curând, domnia sa a publicat şi lucrarea Dincolo de fiinţă. Neoplatonismul şi aporiile originii inefabile, Bucureşti, Editura Zeta Books, 2011, pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii noastre de sâmbătă. A se vedea, http://www.zetabooks.com/new-releases/marilena-vlad-dincolo-de-fiinta-neoplatonismul-si-aporiile-originii-inef.html
Emisiunea vă propune o serie de comentarii pe marginea comunicărilor prezentate la SIMPOZION NAŢIONAL Emil Cioran – sensuri metafizice, etice şi estetice ale operei, prilejuit de împlinirea a 100 de ani de la naşterea filosofului. Simpozionul este organizat de Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti împreună cu Societatea Română de Filosofie şi Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române, în ziua de 20 mai 2011.
A se vedea,http://www.filosofie.unibuc.ro
Sărbătorirea celor 300 de ani de la naşterea filosofului scoţian David Hume se anunţă a fi în acest an de-a dreptul spectaculoasă. Pretutindeni în lumea universitară sunt organizate pe parcursul întregului an conferinţe şi simpozioane de mare anvergură, iar revistele de specialitate se întrec în a rezerva spaţii publicistice cât mai ample analizelor întreprinse de profesioniştii domeniului.
Cum se explică acest interes pentru opera David Hume? Între altele, pare-se, celebra sa provocare sceptică adresată filosofiei şi teologiei în cuvinte simple şi penetrante: „Dacă ne uităm prin biblioteci, cum ar mai trebui să facem în ele curat! Dacă luăm în mână, de exemplu, o carte teologică sau metafizică, ar trebui să ne întrebăm: conţine ea o cercetare abstractă despre mărime sau număr? Nu! Conţine ea discuţii empirice despre fapte şi existenţă? Nu! Atunci trebuie dată flăcărilor, căci nu poate conţine decât amăgiri sofistice”.
Cum se mai poate practica filozofia în urma acestei provocări ce o somează să devină fie matematică fie ştiinţă experimentală? Oare întreaga filozofie este o activitate sofistică, din moment ce enunţurile ei nu sunt nici astăzi susceptibile de verificări formale ori experimentale?
Iată întrebarea ediţiei din 14 mai a întâlnirii noastre pe calea undelor, o ediţie pe care o dedicăm actualităţii filozofiei lui David Hume cu accent pe soluţiile pe care le avem astăzi la provocările sale sceptice.
Invitat în studio este d-l conf. univ. dr. Adrian Niţă.
Aştept ca de obicei intervenţiile dvs. radiofonice la cunoscutele telefoane ale RRC!
Oare câţi dintre noi nu au sesizat simetriile existente în istoria intelectuală a românilor odată cu înscrierea pe orbita modernităţi? Acestea se produc, pare-se, la cumpăna dintre secole, perioade dominate de reforme structurale, de schimbări radicale în viaţa românilor mai ales pe linia educaţiei şi învăţământului. Simetriile sunt cu atât mai izbitoare dacă vom compara actualele stări de spirit dominate de dorinţa de înnoire, cu perioada de reforme iniţiate de Spiru Haret, cel care a aşezat întregul învăţământ românesc pe baze filosofice pregătind miracolului intelectual al gândirii şi culturii interbelice.
În ce măsură reformele actuale ale educaţiei şi învăţământului românesc continuă, aşa cum au susţinut toţii miniştii de resort, spiritul reformelor lui Spiru Haret? Este vorba despre aplicare unui principiu de continuitate sau doar de justificări formale şi electorale?
Sunt întrebări la care abia de câteva săptămâni se poate răspunde întemeiat, respectiv de când a apărut la Editura "Comunicare.ro" seria Operele lui Spiru Haret în unsprezece volume masive, un eveniment editorial remarcabil despre care vom vorbi în ediţia din 7 mai a Izvoarelor de filozofie.
Invitat în studio este cunoscutul editor şi profesor universitar, sociolog şi filosof al culturii, d-l Constantin Schifirneţ, îngrijitorul ediţiei Operele lui Spiru Haret.
Invitatul ediţiei: prof. univ. dr. Gheorghiţă Geană
Oare câţi dintre noi, cei care am îmbrăţişat profesii liberale, nu trăiesc o veritabila stare de paradox în perioada marilor sărbători creştine?
Pe de o parte, trăim cotidian într-o lumea secularizată dominată de eficacitate şi calcule de izbândă în proiecte laice; pe de altă parte, în astfel de zile, încercăm regretul de a ne fi gândit, suficient poate, la sensul vieţii şi a zbaterilor noastre care nu trec dincolo de automatismul vieţii cotidiene.
Cum se explică faptul că în marile zile de sărbătoare creştină se trezesc în noi stări de evlavie şi de credinţă, de meditaţie interioară, ca apoi să fim preocupaţi iarăşi de rafinarea tehnicilor de reuşită în viaţă şi de căutare neostoită a plăcerilor? Care sunt oare acele elemente din orizontul vieţii laice ce, în mod paradoxal, ne îndeamnă să privim mai ales de Sărbătorile Pascale cu mai mult interes credinţa şi valorile învăţăturii creştine? Or, reformulând pe un plan mai general interogaţia: cum se explica faptul ca în lumea noastră secularizata dominata de spirit ştiinţific, de tehnologiile producătoare de valori corporale, de valorile plăcerii, învăţătura creştină rămâne continuu vie în conştiinţa noastră?
În plan filosofic, în constă adevărul ştiinţei şi în ce măsură credinţa în Dumnezeu se fundează pe un adevăr ce nu vine, niciodată, în conflict cu ştiinţa? Ce sunt adevărurile de cunoaştere şi care este conţinutul adevărului credinţei? Cum se explică că adevărul ştiinţific este complementar adevărului credinţei, în ciuda faptului că acesta nu se fundeză pe probe experimenteale?
Sunt câteva dintre întrebările la care va încerca invitatul nostru, unul dintre marii noştri intelectuali cu conştiinţă creştină, d-l prof. univ. Gheoghiţă Geană, filosof şi antropolog cu o recunoscută platformă ştiinţifică internaţională.
Invitatul ediţiei: conf. univ. dr. Constantin Stoenescu
Cum este posibilă producerea noului, a creaţiei în genere? Iată una dintre întrebările cele mai încăpăţânate - un adevărat sâmbure de cireaşă ce nu poate fi spart între dinţi – transmise lumii noastre de către o serie de filosofi şi oameni de ştiinţă încă din zorii epocii moderne. Ideea că noţiunea de creaţie se referă la înnoirea ontologică a lumii - ce face să survină în lume ceva ce nu a existat mai înainte - a fost şi este împărtăşită de majoritatea oamenilor culţi. La fel şi ideea că mintea noastră posedă o structură generativă, un fel de perpetuum mobile, aptă să scoată într-un mod misterios mai multe date decât datele de intrare, a întrunit de asemenea un consens general. Diferenţe majore însă au apărut atunci când oamenii de ştiinţă şi filosofii au încercat să desluşească mecanismele apariţiei noului în lume, apelând, paradoxal, la o serie de cuvinte cu o mare încărcătură metaforică şi chiar "mistică" de tipul: înzestrare, aptitudine, talent, geniu, chemare, inspiraţie, iluminare, spontaneitate etc.
Putem determina mecanismele de producere a noului în ştiinţă şi, prin urmare, putem vorbi riguros despre ceea ce pare a fi definitiv învăluit în mister? Poate fi stimulată şi apoi manageriată creaţia ştiinţifică şi rezultatele ei, cunoaşterea aplicată în tehnologiile de toate tipurile? Care ar fi, pe rând, sarcinile de cunoaştere ale acestei cunoaşteri atât pentru ştiinţă cât şi pentru filozofie din moment ce interdisciplinaritatea este aici chemată să pună ordine? Acestea sunt întrebările la care vom încerca să răspundem în ediţia din 16 aprilie a Izvoarelor de filozofie, o ediţie ce argumentează că alianţa filozofie - ştiinţă nu este o aspiraţie, ci o stare de fapt. Mai ales atunci când această alianţă este deja postulată într-un proiect de cercetare cum este cel iniţiat de un colectiv de filosofi coordonaţi de invitatul ediţiei, conf. univ. dr. Constantin Stoenescu.
Datele acestui proiect de avangardă în investigaţiile ştiinţifice şi filosofice actuale - motivaţie, obiective, participanţi, rezultate scontate, efecte culturale etc. - ce va constitui în mod firesc amorsa dezbaterii noastre, pot fi uşor evaluate dacă accesaţi adresa de Internet:http://www.managementulcunoasterii.ro/
Va aştept ca de obicei sa facem un schimb reciproc de opinii prin intermediul cunoscutelor telefoane ale RRC.
