DAVID HUME (1711-1777)Sărbătorirea celor 300 de ani de la naşterea filosofului scoţian David Hume se anunţă a fi în acest an de-a dreptul spectaculoasă. Pretutindeni în lumea universitară sunt organizate pe parcursul întregului an conferinţe şi simpozioane de mare anvergură, iar revistele de specialitate se întrec în a rezerva spaţii publicistice cât mai ample analizelor întreprinse de profesioniştii domeniului.
Cum se explică acest interes pentru opera David Hume? Între altele, pare-se, celebra sa provocare sceptică adresată filosofiei şi teologiei în cuvinte simple şi penetrante: „Dacă ne uităm prin biblioteci, cum ar mai trebui să facem în ele curat! Dacă luăm în mână, de exemplu, o carte teologică sau metafizică, ar trebui să ne întrebăm: conţine ea o cercetare abstractă despre mărime sau număr? Nu! Conţine ea discuţii empirice despre fapte şi existenţă? Nu! Atunci trebuie dată flăcărilor, căci nu poate conţine decât amăgiri sofistice”.
Cum se mai poate practica filozofia în urma acestei provocări ce o somează să devină fie matematică fie ştiinţă experimentală? Oare întreaga filozofie este o activitate sofistică, din moment ce enunţurile ei nu sunt nici astăzi susceptibile de verificări formale ori experimentale?
Iată întrebarea ediţiei din 14 mai a întâlnirii noastre pe calea undelor, o ediţie pe care o dedicăm actualităţii filozofiei lui David Hume cu accent pe soluţiile pe care le avem astăzi la provocările sale sceptice.
Invitat în studio este d-l conf. univ. dr. Adrian Niţă.
Aştept ca de obicei intervenţiile dvs. radiofonice la cunoscutele telefoane ale RRC!
Cei care se mai entuziasmează astăzi în faţa unei asemenea filosofii (de fapt, antifilosofii) demonstrează că nu au înţeles nimic din ceea ce s-a întâmplat în ultimele două secole chiar în lumea metematicii şi fizicii. Şi câţi nu sunt din aceştia!? Empirismul este filosofia "user"-ului, a celui care foloseste cu dezinvoltură sculele create de alţi, dar, întrebat cum funcţionează, ridică din umeri şi spune că, oricum, nu îi pasă, fiindcă pe el nu îl interesează decât rezultatele. Cam asta este relaţia între metafizică şi aşa-numitele ştiinţe pozitive, bazate pe experiment şi modelare matematică.
RăspundețiȘtergereEmpirismul nu este o filosofie, ci doar o mentalitate - tipul comportamental al unor nomazi ai gândirii, care vin, îşi pasc turmele pe pajiştile alpine ale metafizicii, şi pleacă mai departe.
De unde are Hume conceptul de Dumnezeu? Nu de la metafizică? L-a văzut şi l-a pipăit el (sau alcineva) vreodată?
Credeţi că "Regele de la Königsberg" a fost nebun când a scris rândurile acestea:
"A fost o vreme când [metafizica] era numită regina tuturor ştiinţelor, şi dacă se ia intenţia drept faptă, atunci merită făra îndoială, din cauza importanţei eminente a obiectului ei, acest nume de cinste. Acum tonul la modă al epocii cere să i se arate tot dispreţul, şi matroana se tânguie, alungată şi părăsită, ca Hecuba...
Iniţial, sub dominaţia dogmaticilor, puterea ei era despotică. Dar fiindcă legislaţia purta încă urmele vechii barbarii, ea degeneră, prin războaiele interne, încetul cu încetul, în completă anarhie, şi scepticii, un soi de nomazi care dispreţuiesc orice cultivare statornică a pământului, rupeau din când în când legătura civilă. Din fericire însă, fiindcă erau puţini, ei n-au putut impiedica pe dogmatici să încerce a-l cultiva mereu din nou, deşi nu după un plan stabilit de comun acord. În timpurile moderne se părea, ce-i drept, la un moment dat, că tuturor acestor dispute trebuia să li se pună capăt printr-o anumita fiziologie a intelectului omenesc (de către celebrul Locke) şi să fie decisă pe de-a-ntregul legitimitatea acelor pretenţii; dar, deşi naşterea acelei pretinse regine a fost derivată din experienţa vulgară comună şi prin aceasta pretenţia ei ar fi trebuit să devină cu drept cuvânt suspectă, s-a întâmplat totuşi, fiindcă această genealogie îi fusese atribuită de fapt în mod fals, ca ea să-şi afirme pretenţiile. Astfel încât totul recăzu în viermănosul dogmatism şi de aici în dispreţul din care se căutase a se scoate ştiinţa. Acum, după ce toate căile (precum se crede) au fost zadarnic încercate, domneşte în ştiinţă dezgust şi total indiferentism, mama haosului şi a nopţii, dar care sunt totuşi în acelaşi timp originea, sau cel puţin preludiul unei apropiate transformări şi renaşteri a acestor ştiinţe, după ce prin sârguinţă rău aplicată deveniseră obscure, confuze şi inutilizabile." (Critica raţiunii pure, Prefaţa la prima ediţie)
Şi Kant era un sceptic, dar nu numai cu privire la veleităţile raţiunii, ci şi ale empiriei. Iată de ce idealismul său transcendental este, în acelaşi timp, şi un realism empiric. Empirismul lui Hume şi al întregii aşa-numitei şcoli scoţiene de gândire este pe dos: un fel de idealism empiric şi realism transcendental (conform distincţiilor operate de Kant).
Ciudat că şi Kant susţinea că are ascendente scoţiene.
Cu stimă,
Marcel Chelba
Excelentă emisiune. Intervenţii telefonice de la Piatra Neamţ, Alba Iulia şi Timişoara, plus comentariul meu anterior, pe blog, de la Reşiţa... – este mai mult decât încurajator.
RăspundețiȘtergereEmisunea dvs., domnule Aslam, mă umple de bucurie. Este un excelent antidot împotriva disperării, în aceste vremuri triste, de tranziţie... de la o criză la alta.
Aş remarca în mod deosebit comentariul d-lui din Timişoara: observaţia că scepticismul antiraţionalist merge mână în mână cu hedonismul epicureist – ideea că, atunci când stai prost cu facultatea principiilor şi nu te poţi bucura de estetica ideilor, nu îţi mai rămâne la îndemână decât facultatea sensibilă şi estetica papilelor gustative. Îl felicit pentru observaţia aceasta.
Aş adresa un răspuns la răspuns şi d-lui Adrian Niţă.
Kant nu este complementul lui Hume, ci suplimentul lui.
Idealismul transcendental kantian este filosofia care înglobează şi depăşeşte empirismul lui Hume, nu i se opune ca viziune alternativă.
Trecerea de la empirismul lui Hume la idealismul transcendental kantian nu este o chestiune de gust, opţională, ci de creştere, de emancipare ontologică, de sublimare a limitelor regnului animal şi urcare a fiinţei noastre umane pe un palier existenţial superior.
Am încercat să arăt mai pe larg lucrul acesta în cartea mea: Introducere critică (2004).
M-aş simţi onorat să ştiu că dl. Adrian Niţă a luat cunoştinţă de această carte şi că şi-a format deja anumite opinii, oricât ar fi de critice.
Cu stimă,
Marcel Chelba