Ediția din 3 nov. 2012. Putem înțelege neînțelesul? Provocările filosofice ale lumii cuantice

Invitat: dr. Radu Ionicioiu

Decernarea, în data 9 octombrie, a premiilor Nobel fizicienilor Serge Haroche și David J. Wineland, pentru „metode experimentale inovative care permit măsurarea și manevrarea sistemelor cuantice individuale” (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2012/), readuce în prim plan problemele filosofice generate de misterioasa lume cuantică responsabilă de producerea unui paradox pe care l-am putea enunța în termeni simpli: pe măsură ce cunoașterea științifică înaintează, aceasta devine, în domeniile de vârf ale cercetării, tot mai non-intuitivă, mai depărtată de realitatea observațională, neproblematică, în care trăim cu toții. 

Despre existența acestui paradox am aflat cu toții încă de pe băncile liceului. Atunci, cei mai mulți dintre noi au făcut mari eforturi pentru a înțelege că lumina este, deopotrivă, corpuscul și undă, că nu se pot stabili, în aceeași unitate de timp, poziția și impulsul unei particule elementare…etc. Tot atunci am aflat și de celebrul experiment mintal, „pisica lui Schrödinger”, ce sublinia insolitul noilor reprezentări ale lumii cuantice, respectiv conflictul ireconciliabil dintre legile care guvernează lumea noastră observațională, macroscopică și lumea cuantică. Căci, așa cum știm, în timp ce particulele elementare se pot afla simultan în mai multe stări cuantice, „pisica lui Schrödinger”, ca orice pisică, nu poate fi decât vie sau moartă.

Aflăm cu stupoare acum, când alianța dintre tehnologie și cunoaștere a devenit indisolubilă, că misterul lumii cuantice s-a radicalizat sub impactul celei de-a ”doua revoluții cuantice”, că suntem „constrânși” de calcule matematice sofisticate să vorbim despre niveluri contradictorii de realitate din care au dispărut cele mai familiare reprezentări ale lumii noastre observaționale: masă și cauzalitate, spațiu și timp etc.    Cum putem face intuitivă această lume de neînțeles pentru noi? Mai putem traduce datele actuale ale lumii cuantice, generate de alianța tehnologie-știință, în termenii experienței noastre observaționale?  La aceste întrebări vom încerca să răspundem în întâlnirea noastră din această săptămâna pe calea undelor. Suntem onorați de prezența în studio a unui savant român cu o impresionantă carieră internațională de cercetare. Este vorba despre d-l Dr Radu Ionicioiu, pana de curand Research Assistant Professor la Institute for Quantum Computing, University of Waterloo, Canada. Domnia sa este absolvent al Facultatii de Fizica Bucuresti, sectia de fizica teoretica (1991). A urmat studiile masterale și doctorale la Universitatea din Cambridge, cu o teza in domeniul gravitatiei cuantice. Este membru al American Physical Society (APS), American Association for the Advancement of Science (AAAS). A fost de asemenea membru al asociatiei Cambridge Philosophical Society. De-a lungul anilor a făcut cercetări în domeniul informației cuantice în diverse universități și laboratoare: Cambridge, Torino, Hewlett-Packard Labs, Sydney, Waterloo.

Ediția din 27 oct. 2012 Filosofie și muzică: Interferențe esențiale

Invitat: prof. univ. dr. Gheorghiță Geană 

Conjuncția dintre contrarii pare a fi forma privilegiată prin care ni se arată unitatea paradoxală a sufletului nostru și acest fapt ne vine în minte ori de câte ori ne gândim la coprezența filosofiei și muzicii. Oare cum este posibilă unitatea între „limba rațiunii”, a gândirii reci și abstracte, a judecății și raționamentelor căutătoare de adevăr obiectiv, în fond caracteristicile universale ale gândirii filosofice, cu muzica, altfel zis, cu ceea ce Wagner numea „limba pasiunii”, iar Hegel „arta afectivității care acționează nemijlocit asupra sentimentului însuși”?

Cum este posibilă această împreunare, metaforic vorbind, dintre „apă” și „foc”?

Originile sunt, pare-se, cum remarcă și Umberto Eco, în filosofia celui care a îmbinat într-un tot, ca nimeni altul, magia, filosofia, arta și știința: misteriosul Pitagora. „Conform tradiţiei pitagoreice (o atare concepţie fiind transmisă mai departe Evului Mediu prin Boethius), atât sufletul cât şi corpul omenesc sunt supuse aceloraşi legi care guvernează şi fenomenele muzicale; aceleaşi proporţii se regăsesc şi în armonia cosmosului, astfel încât micro-şi macrocosmosul (lumea în care trăim şi universul întreg) apar legate printr-o unică regulă, care este de ordin matematic şi estetic totodată. Această regulă se manifestă prin muzica universului: e vorba de gama muzicală produsă de planetele....care prin rotirea lor jurul Pământului cel nemişcat, produc câte un sunet aparte fiecare...din îngemănarea acestor sunete se naşte o prea suavă muzică pe care noi nu o putem înţelege pentru că simţurile noastre nu sunt în măsură să le perceapă”. 

Lecția lui Pitagora pare a fi, așadar,  memorabilă de vreme ce muzica și filosofia își corespund și astăzi reciproc în calitate de părți ale aceluiași cod lingvistic: cosmos și armonie, număr, măsură și ordine, raporturi constante, proporţie și simetrie, euritmie etc.

Ce a urmat tradiției pitagoreice? Cum s-au raportat filosofii la muzică și în ce măsură muzicienii înșiși au fost filosofi? Oare cum putem înțelege enigmaticele cuvinte ale lui Emil Cioran, marele iubitor de muzică și înțelepciune vie: „Muzica și metafizica izvorăsc din pasiuni neutre față de lumea noastră. Pentru ele nu există decât o lume a depărtărilor ultime; aici este totul prea puțin și prea aproape”? 

Sunt întrebări și provocări de dezbatere pe care le lansează întâlnirea noastră pe calea undelor din această săptămână, când suntem onorați de prezența în studio a cunoscutului filosof și antropolog, d-l  prof. univ. dr. Gheorghiță Geană.

Ediția din 20 oct. 2012. Vârste ale umorului. Exerciții filosofice (ne) serioase. Invitat: lector univ. dr. Brândușa Palade

                                       

Invitat: lector univ. dr. Brândușa Palade 

Trăim cu toții într-o lume în care jocurile de tot felul, activitățile recreative și cele legate de divertisment au devenit ținte ce trebuie atinse cotidian. Ziua în care nu ne distrăm e o zi pierdută. Totul trebuie să fie distractiv și plăcut, pentru că totul e, firește, cum ne convinge televiziunea clipă de clipă, un spectacol. Chiar și suferința a devenit o specie a divertismentului. Telenovele, știm cu toții, bat recorduri de audiență, fiind întrecute doar de jocurile sportive. Căci, cine învelește suferința în ambalajul…„surprizelor” are un succes garantat.

            Pe de altă parte, cum spune proverbul latin, râzând îndreptăm moravurile! Speciile umorului sunt, ca toate lucrurile ce țin de viața noastră emoțională, indefinite și nenumărabile. Apoi, să nu uităm că umorul este identificat cu „spiritul”, din moment ce expresia „spirit de glumă” e un banal pleonasm. Cum deosebim ironia de haz și ce-o fi însemnând cu adevărat „hazul de necaz”? Nu continuăm întrebările pentru că ar fi lipsit de…umor.

Oare unde își are originea acest misterios mod de a fi al nostru? Nu cumva în faptul că omul este singura ființă care râde?

            Iată întrebarea emisiunii din această săptămână în care vom încerca să vorbim „serios”, filosofic, despre umor. Companionul nostru de dialog este d-na Brandușa Palade, lector univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice din București, un nume de prim plan în gândirea filosofică românească actuală. Activitatea prodigioasă a domniei sale – unsprezece cărți de autor, zeci de articole de specialitate, traduceri de cărți filosofice din limbi străine, activitate de cercetare prin proiecte personale și granturi colective, participarea la sesiuni internaționale de comunicări etc. – întărește ideea că filosofia nu este, cum cred cei lipsiți de umor, o îndeletnicire exclusiv masculină. 
           Vă aștept ca de obicei intervențiile radiofonice. 

Ediția din 13 oct. 2012 Logica între corectitudine și adevăr. Cercetări logico-filosofice actuale

Invitat: cercet. șt. dr. Dragoș Popescu 

Într-un spațiu public dominat de retorică și de folosirea extensivă a sofismelor gândirii, a reflecta asupra logicii și a nevoii cotidiene de logică ține nu doar de o atitudine intelectuală aseptică, ci și de normalitatea vieții într-o democrație. Această reflecție, o știm cu toții, vine de departe, de la Platon și Aristotel care erau îngroziți de cea mai mare descoperire a sofiștilor: puterea minții noastre de a produce într-o problemă sau alta, cu aceiași tărie, argumente pro și contra și de a folosi această putere în scopuri personale, de regulă, imorale. Cine ar putea opri mintea noastră în acest exercițiu pervers? Răspunsul, elaborat tot de vechii greci este, din nou cunoscut: adevărul! Prin urmare, gândirea nu trebuie să fie doar corectă, adică sa aibă claritate, precizie, ordine, consistență, coerență etc. ci să fie și adevărată.

Ei bine, despre tensiunea aceasta dintre corectitudine și adevăr vă invit să vorbim împreună în această sâmbătă plecând de la experiențele de viață pe care le trăim, nu de puține ori frustrant, cu toții. Oare câți dintre noi nu au remarcat faptul că mulți dintre cei pe care-i numim „formatori de opinie”, vorbesc „bine”, adică întrunesc elementele unei gândiri corecte, dar ceea ce comunică este, deseori, în întregime fals?

Amorsa acestei dezbateri își are izvorul în apariția volumului al XIV-lea din Seria Probleme de logică, Editura Academiei Române, volum coordonat de acad. Alexandru Surdu și cercetătorii Dragoș Popescu și Ștefan-Dominic Georgescu, care readuce sub lupa investigațiilor de specialitate, între altele, și tensiunea istorică dar și actuală dintre corectitudine și adevăr în istoria logicii. Partenerul nostru de dialog este d-l Dragoș Popescu, cercet. șt. dr., la Institutul de Filozofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, „C. Rădulescu Motru”, al Academiei Române, unul dintre cei mai harnici și erudiți filosofi din tânara generație de gânditori români. Domnia sa a semnat mai multe cărți de autor și zeci de articole de specialitate, totodată este traductor filosofic din germană și, deopotrivă, coordonator, alături de acad. Alexandru Surdu, a impresionantei lucrări de sinteză Istoria logicii românești.

Așteptăm intervențiile dvs. radiofonice la cunoscutele telefoane ale RRC. 

Ediția din 6 oct. Polemici cordiale. Filosofia în spațiul publicisticii românești

Invitat: conf. univ. dr. Adrian Niță 

Vă invit să vorbim în această săptămână despre vocația dialogică a filosofiei, plecând de la recenta lucrare a filosofului Adrian Niță, Polemice, o carte ce readuce în prim plan ideea veche și mereu nouă că dobândirea adevărului este mai degrabă o operă colectivă, dialogică și critică, decât o cercetare strict individuală.  „Dialogul critic are ca scop nu persuasiunea, ci înțelegerea; nu convingerea cu orice preț a preopinentului, ci înaintarea discuției spre apropierea de un adevăr admis la capătul discuției de ambii participanți” ( p.139). 

Într-o lume dominată de politizarea excesivă a tuturor temelor și subiectelor de viață, această lucrare ne reamintește că polemica autentică, producătoare de adevăr, încearcă să răspundă la o întrebare pe cât de elementară pe atât de dificilă: cum poate dobândi gândirea noastră individuală acordul celorlalţi?

Acesta este întrebarea și provocarea la dialog radiofonic pe care v-o lansează ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe cale undelor. Va așteptăm intervențiile telefonice la numerele: 021/311.12.40; 021.319.05.05

Iulie – Septembrie 2012: Gândirea europeană în lecturi filosofice româneşti. Douăsprezece episoade radiofonice

Vă propun ca în perioada verii să urmăriți în reluare serialul radiofonic Gândirea europeană în lecturi filosofice româneşti. Douăsprezece episoade radiofonice, difuzat în premieră în vara anului trecut. Înregistrăirile sunt deja postate pe acest blog apartinând emisiunii „Izvoare de filozofie” și pot fi accesate după dorință ( a se vedea, folderul 2011 postat în partea dreaptă a paginii blogului).    

Acest serial radiofonic ilustrează și argumentează decisiv că paradigma filosofiei româneşti este interculturală.

Mai precis, cele douăsprezece episoade ale serialului urmăresc, dintr-o perspectivă istorică şi sistematică, modul în care gândirea românească, încă de la începuturile ei, s-a aşezat la confluenţa dialogului între culturile europene semnificative, preluându-le starea lor de deschidere concomitentă către sine şi către celălalt. Cum vom remarca împreună, interculturalitatea a fost, este şi va rămâne continuu, hrană vie a gândirii româneşti de ieri şi de azi.

Suntem însoţiţi în acest periplu radiofonic de unul dintre bunii cunoscători ai culturii reflexive româneşti, d-l conf. univ. dr. Viorel Cernica, titularul cursului de filozofie românească de la Facultatea de filozofie a Univ. din Buc. şi cercetător la Institutul de filozofie şi psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Secţiunea de Filozofie românească.

Planificarea temelor urmează următoarea ordine cronologică:

7 iulie: Ce este sau cum ne apare filosofia europeană?

14 iulie: Când şi cu cine începe filozofie românească? Început sau începuturi?

21 iulie: Descoperirea Europei din noi. Limba română vorbeşte filosofic

4 august: Primele sinteze şi performanţe ale cugetării româneşti în secolul al XIX-lea

11 august: C. Rădulescu-Motru. Constituirea modelului standard al filosofiei româneşti ca practică interculturală

18 august: Practici filosofice interculturale  – consolidarea tradiţiei europene în gândirea românească prin reprezentanţii şcolii maioresciene: P. P. Negulescu, Ion Petrovici,  Mircea Florian, Tudor Vianu

25 august: Lucian Blaga şi filosofia ca dialog sistematic între domenii culturale şi culturi

1 septembrie: Explorări interculturale ale sinelui românesc în filosofiile lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu

8 septembrie: Constantin Noica - Modelul cultural european ca filozofie a interculturalităţii

15 septembrie: Gândirea interculturală a exilului filosofic românesc

22 septembrie:  Filosofie şi interculturalitate în perioada dominaţiei ideologiei marxiste

29 septembrie: Perspective interculturale în practicile filosofice actuale

Ediția din 30 iunie. Filozofie și ambianță. Rădăcinile (ne) filosofice ale gândirii contemplative

Invitați: David Ilina și Valentin Mureșan 

Așa cum ați remarcat, probabil, în ultimii ani în cultura reflexivă românească au început să apară o serie de cărți insolite în genul „Convorbiri cu…”, în cuprinsul cărora unii dintre filosofii noștri consacrați sunt provocați de interlocutori să devoaleze ambianța (ne) filosofică a operei lor de gândire:  itinerarul formativ, liceal și universitar, lecturile și pasiunile pentru domenii culturale ori autori favoriți, întâlniri semnificative, influențe modelatoare ale câmpului educațional și social-politic etc. 
Am putea spune că în astfel de lucrări întâlnim exerciții ale gândirii vii care, într-un fel sau altul, explică configurația gândirii formulate în cărți și articole științifice, ce implică evaluari obiective dincolo de intențiile autorului.

Ei bine, ediția din această sâmbătă va aduce în prim plan o astfel de carte dialogală, pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii, semnata de profesorul și omul de cultură David Ilina, Contemplatio. Convorbiri cu Valentin Mureșan, Editura Paralela 45, 2012, o lucrare document pentru cei care vor să înțeleagă contextul și sursele nefilosofice ale gândirii filosofice românești din ultimii patruzeci de ani. Lucrarea propune nu doar experiența de gândire a lui Valentin Mureșan, cum se știe, profesor universitar la Facultatea de filozofie a Universității din București și Directorul Școlii doctorale, unul dintre reprezentații de vârf ai filosofiei românești de orientare analitică, ci și o serie de interpretări asupra istoriei culturale, politice și filosofice ale României înainte și după anul 1990.   

Invitații emisiunii, profesorii David Ilina și Valentin Mureșan, vor încerca să răspundă la întrebarea: Ambianta nefilosofica are o influenta decisiva asupra continutului si calitatii actului de filosofare?

Ediția din 26 iunie 2012. Tehnologia scrisului - un nou domeniu de investigații filosofice

                                                  Invitat: conf. univ. dr. Manuela Ungureanu 

      Există în viața noastră fapte pe care le considerăm nu doar ca fiind de la sine înțelese, ci și veritabile criterii ale stării de normalitate. Între acestea, cititul și scrisul par a ocupa o poziție privilegiată prin firescul cu care privim nevoia de a poseda astfel de deprinderi ce justifică, până la urmă, prezența școlii în viața noastră. Am putea spune că scrisul și cititul sunt acte atât de banale, încât știm cu toții ce înseamnă din moment ce le întrebuințăm, ca toate mijloacele „tehnice” aflate la îndemână, cotidian. 

Numai că lucrurile nu sunt atât de simple, cel puțin de la Marshall Mc Luhan încoace. Cum se știe, autorul celebrei cărți Galaxia Gutenberg ne-a arătat că banalele fapte legate de scris și citit sunt fundate pe acte perceptive complicate ce țin de legăturile, instabile istoric, dintre minte și simțuri. Ceea ce pare banal este, în fapt, un rezultat al unor procese mentale foarte complicate și, mai profund, al unor dezechilibre istorice produse de omul însuși, prin tehnologia mijloacelor de comunicare, în armonia simțurilor. Din această perspectivă istoria omului pare a fi un adevărat război între simțuri. Lupta pentru întâietate se dă, pare-se, în principal, între ochi și urechi, între vedere și auz, între scris și ascultat.

Care este istoria acestui război și, mai ales, care e stadiul actual al cercetării „luptei mentale” invizibile dintre simțurile noastre? Iată o temă interdisciplinară de dezbatere ce necesită nu doar cercetări specifice diverselor științe socio-umane și cognitive, cum se întâmplă azi în marile universități ale lumii, ci și intervenția mijloacelor filosofice de analiză.

Ne bucurăm de prezența în studio a d-nei Manuela Ungureanu, PhD, Irving K. Barber Faculty of Arts and Sciences, UBC Okanagan, Kelowna, British Columbia, Canada. Domnia sa a întreprins o serie de cercetări, pe care le-am putea numi de avangardă filosofică, în acest domeniu interesat să  descifreze practicile perceptuale și cognitive implicate în tehnologia scrisului.

Vezi: http://www.ubc.ca/okanagan/ikbarberschool/people/faculty/philosophy.html

Ediția din 16 iunie 2012. Gândirea lui Gabriel Liiceanu. Perspective interpretative, paideice și civice

  Invitat: Gabriel Liiceanu 

Apariţia recentă a lucrării Liber amicorum. Studii şi eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu lansează în cultura reflexivă românească o surprinzătoare provocare exegetică privitoare la opera de erudiţie, creaţie, îndrumare paideică a profesorului universitar şi editorului Gabriel Liiceanu.

Cele douăzeci şi nouă de contribuţii - evocări şi exegeze, studii ştiinţifice şi eseuri – scrise de către autori de toate vârstele, români şi străini, filosofi şi eseişti, scriitori şi critici literari, istorici şi tineri discipoli conturează o imagine plină de tensiuni şi contraste a uneia dintre cele cea mai vii prezenţe culturale şi civice a ultimilor douăzeci de ani.

Tensiunea dintre ipostaza de scriitor şi cea de filosof se vădeşte a fi de prim plan, în condiţiile în care personalităţi de formaţie literară susţin că Gabriel Liiceanu este un „scriitor în toată puterea cuvântului” (Mircea Cărtărescu), iar filosofi de profesie, precum Gabriel Cercel, susţin că în scrierile lui Gabriel Liiceanu găsim „o formă specială de filozofie a vieţii”. De altminteri, volumul dezvăluie şi alte tensiuni ce pot fi detectate în gândirea lui Gabriel Liiceanu, cum ar fi, de pildă, tensiunea între reflecţia filosofică sistematică ce ţinteşte adevărul şi scrierile de angajament civic şi „lumesc”, ori tensiunea dintre filosofia ca mărturisire de sine aparţinând gânditorului Gabriel Liiceanu şi filosofia categorială, „de aparat”, pe care o predă profesorul Gabriel Liiceanu de la catedră.    

Explicaţia unei astfel de situaţii, în care evaluările se ciocnesc între ele, e simplă şi poate de aceea nesatisfăcătoare. Realitatea, e ştiut, se face în mintea noastră, iar vederea lucrurilor este determinată de ceea ce noi înşine punem în lucruri: datele propriei personalităţi, în mod special, genul de educaţie primit şi tipul de profesie exercitat cotidian.

Problema, însă, rămâne! Dacă realitatea e oglinda propriei noastre minţi, atunci cum stau cu adevărat lucrurile? În cazul de faţă, cine este cu adevărat Gabriel Liiceanu, dincolo de o ipostază sau alta? Cum putem răspunde, valid şi întemeiat, la provocările pe care ni le transmit textele din volumul omagial amintit?

Iată întrebări la care va încerca să răspundă, cu ajutorul lui Gabriel Liiceanu însuşi, ediţia din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor.  

Ediția din 9 iunie 2012 Sensuri ale celebrării. Liber amicorum. Studii și eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu

                                          Invitati: dr. Cătălin Cioabă, dr. Bogdan Mincă 

Cultura umanistă românească, cu precădere cea filosofică, s-a coagulat încă de la începuturile modernizării sale, în jurul unor mari personalități care au trasat și, deopotrivă, au fixat, prin exemplul lor personal, ceea ce am putea numi, folosind o expresie deja intrată în uz „canonul european al culturii noastre”.

Fie că vorbim despre școli, direcții sau orientări, așa cum suntem îndemnați de manualele după care am învățăt, ceea ce reprezintă o constantă a culturii noastre moderne este personalitatea iradiantă ce produce  noi sensuri ale creației și vieții, coagulând, printr-o operă paideică, energii și forțe culturale ce ar fi rămas risipite fără existența acestui adevărat punct de referință.

Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, C. Noica iată câteva dintre numele în jurul lor cărora s-au constituit adevărate nuclee creative formate din oameni diferiți, de toate vârstele și specialitățile, dar animate și solidarizate de exemplul personal al producerii noului și de puterea de dăruire pentru cauze ce trec dincolo de egoismele noastre obișnuite.

După anul 1990, știm cu toții, personalitatea iradiantă din cultura noastră umanistă este încarnată de Gabriel Liiceanu, cel care a produs, prin faptele sale culturale, multiple și diverse, o direcție în care se recunosc nu doar cei care-i sunt apropiați, ci și segmente importante ale publicului cultivat românesc. 

Ce reprezintă pentru cultura reflexivă și umanistă actuală, opera de creație, de îndrumare paideică, într-un cuvânt, de direcție, a lui Gabriel Liiceanu?

Iată o întrebare la care fiecare dintre noi posedă, cu siguranță, un răspuns pe care l-am putea confrunta cu opiniile și evaluările exprimate în recentul volum Liber amicorum. Studii și eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu, o carte eveniment apărută la editura Zeta books și îngrijit de către doi dintre discipolii lui Gabriel Liiceanu, Cătălin Cioabă și Bogdan Mincă, traducători, autori de cărți și studii, doctori în filozofie și profesori la Facultatea de filozofie a Universității din București.