IZVOARE DE FILOSOFIE

luni, 28 mai 2012

Ediția din 2 iunie 2012. Istoria filosofiei sau istoria ideilor filosofice? Sensuri ale practicilor filosofice universitare actuale

Invitat: conf. univ. dr. Viorel Vizureanu

Există multiple voci ce susţin că noi, oamenii de azi, cei care trăim în era informaticii şi a industriei culturi de masă, am avea nevoie de noi construcţii filosofice apte să răspundă la multiplele provocări ce-şi au originea în actualul stil de viaţă dominat de mobilitate, globalizare și schimbare frenetică. În acest context, cercetarea trecutului filosofic pare a fi mai degrabă pasiunea individuală a unor colecționari de idei, decât o activitate de investigare ce trebuie să pună și să rezolve probleme ”actuale”.

Pe de altă parte, există și opinia contrară că de la Platon încoace filosofia nu a făcut nimic altceva decât să realizeze adnotări pe marginea celebrelor Dialoguri și că filosofii ”actuali” nu produc decât comentarii și exegeze pe idei deja descoperite și formulate, dar uitate de graba cu care oamenii vor să se îndepărteze de trecut pentru a ajunge...niciunde.

Dar ce înseamnă ”actual„ și ”actualitate” în filozofie? Platon, Aristotel, Toma, Descartes, Hume, Kant…etc. sunt actuali or inactuali? Cum ar trebuie să gândim, corect și întemeiat, relațiile dintre filosofiile trecutului și cele ale prezentului în care condițiile în care, vorba lui Aureliu Augustin, nimeni nu știe precis, dacă este întrebat, ce este ”trecut” și ce este „prezent” în viața noastră? Când vorbim de trecutul filosofic ce avem în vedere „istoria filosofiei” sau ”istoria ideilor filosofice”?

Sunt întrebări la care vă invit să răspundem împreună cu d-l. conf. univ. dr. Viorel Vizureanu, prodecan al Facultății de Filozofie a Universității din București, Directorul Centrului de Cercetare în Istoria Ideilor Filosofice.

marți, 22 mai 2012

Ediția din 26 mai 2012 Cearta „modernităților”? Noi abordări în sociologia și filosofia culturii

Invitat: prof. univ. dr. Constantin Schifirneț

Una dintre temele încăpățânate ale culturii noastre reflexive, redeschise de fiecare generație de intelectuali de la Titu Maiorescu încoace este, fără îndoială, tema modernității românești și a raportului acesteia cu modernitatea europeană. În fapt, cine (re)deschide tema modernității românești aduce în prim planul conștiinței un ghem de alte teme întrucât, se știe, „ modernitatea”, ca formă de conştiinţă europeană, este un mod de a fi și a înţelege lumea, de a trăi, a acţiona, a spera şi a muri. Cu acest înțeles de univers mintal, structurat de o ierarhie valorică survenită din raportarea omului european la un timp fără eternitate, modernitatea devine un concept problemă pentru toate popoarele ce și-au dobândit conștiința de sine și propriile sisteme identitare, de autopercepție individuală și colectivă.

Ce (mai) înseamnă modernitatea pentru români? Iată întrebarea la care vom încerca să răspundem în ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor, plecând de la un articol publicat de către d-l prof. univ. Constantin Schifirneț într-una dintre cele mai prestigioase reviste de științe sociale din lume, Modernitatea tendențială ( a se vedea, Constantin Schifirneț, Tendential modernity, în Social Science Information http://ssi.sagepub.com/content/51/1/22 ).

duminică, 13 mai 2012

Ediția din 19 mai. Tradiția la o nouă lectură. Erudiție și exegeză în practicile filosofice actuale

Invitat: lector univ. dr. Adrian Muraru

Există anumite realizări culturale ale tinerei generații de filosofi români care ne îndreptățesc să susținem că practica reflexivă românească se intersectează cu marile proiecte ale culturilor europene mature ce fac din relectura și reinterpretarea tradiției greco-latine premoderne, o resursă importantă de creativitate și înnoire conceptuală. Tradiția este, în acest context, toposul cultural în care totul pare că a fost spus, iar noutățile de „ultimă oră” sunt, în mare măsură, reintepretări ale unor idei care au fost de mult gândite și exprimate. Căci ce sunt filosofiile unor Nietzsche, Heidegger ori Gadamer dacă nu o trezire a tradiției de gândire camuflate în ungherele conștiinței moderne ce s-a uitat pe sine în trăirea goală a succedaneelor prezentului.

Ei bine, în ediția din această săptămână vom aduce în prim plan o practică filosofică românească ce face din erudiție și comentariu exegetic, urmând exemplul culturilor canonice europene, o preocupare consecventă a unor cărturari mai tineri ori mai maturi, uniți în jurul Centrului de Editare și Traducere Traditio din Iași ce ”își propune recuperarea și relevarea în actualitate a tradițiilor culturale premoderne, de expresie latină și elină”. (Pe larg în http://www.traditio.uaic.ro/).

Invitatul ediției este d-l Adrian Muraru, lector univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, coordonatorul Centrului de Editare și Traducere TRADITIO, unul dintre reprezentanții străluciți ai tinerei generații de gânditori români. Cu o formație pluridisciplinară – studii de teologie, trei licențe (limbi clasice, filozofie, literatură), doctorat în filozofie - d-l Adrian Muraru reînvie în spațiul culturii noastre reflexive idealul cărturarului filosof ce ne reamintește, faptul deseori uitat, că filosofia nu rezolvă probleme filosofice, cât mai degrabă răspunde unor interogații existențiale venite din condiția istorică a ființei noastre omenești ce se uită pe sine, devenind mai săracă lăuntric, paradoxal, pe măsură ce înaintează în cultură și confort civilizațional.

Pot acoperi proiectele actuale de traducere și comentariu exegetic focalizate pe textele fundamentale premoderne, grecești și latine, nevoile reale ale culturii noastre reflexive prezente?

Aceasta e întrebarea esențială pe coordonatele căreia va avea loc dezbaterea noastră din această săptămână.

miercuri, 9 mai 2012

Ediția din 12 mai. Între descriere și explicație. Experiențe ale cercetării filosofice

Invitat: lector univ. dr George Bondor

Dinamica culturii reflexive românești este orietată, cel puțin dacă avem în vedere ultimul deceniu, către producerea de noutate și performanță. Mai mult chiar, această orientare este însoțită - datele par a confirma supoziția - chiar de o schimbare de perspectivă a modului în care profesioniștii, în mod special tinerii universitari și cercetători, practică filosofia ca cercetare și investigație personală.

În alte cuvinte, scoaterea filosofiei românești dintr-o activitate de comentariu secund și translatarea ei pe coordonatele creației de idei ce-i pot interesa și pe profesioniștii din alte culturi reflexive, sintetizează această orientare datorată, în mare măsură, proiectelor de cercetare filosofică inițiate de tânăra generație de filosofi români grupați în diverse formule de solidaritate profesională.

Ei bine, despre acest segment de practică filosofică vom vorbi în această săptămână, plecând de activitățile desfășurate în cadrul Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, un loc de întâlnirea între generații filosofice și un experiment intelectual și cultural pe care-l putem gândi analog – exceptis excipiendis – cunoscutei „Junimi ieșene”.

Pretextul dezbaterii îl va constitui lucrarea Sensuri ale corpului, ce adună între coperți cercetările, devenite bunuri publice, comunicate într-un colocviu „obișnuit” de lucru.

Invitatul emisiunii este d-l George Bondor, inițiatorul și directorul acestui centru de reflecție și cercetare filosofică, editorul revistei Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology and Practical Philosophy (împreună cu Stefan Afloroaei si Corneliu Bîlbă) și coordonatorul colecției lucrărilor de filosofie, Sophia, din cadrul Editurii Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

joi, 3 mai 2012

Ediția din 5 mai. Turnul Babel? Analize filosofice ale limbajului în gândirea americană actuală

Invitat: lector univ. dr. Ioan-Alexandru Grădinaru

Entuziasmul și pasiunea multora dintre noi pentru deliciile pe care ni le procură gândirea reflexivă sunt supuse la grele încercări chiar de modul în care filosofii profesionişti înţeleg să-şi practice competenţele în spaţiul public de manifestare a vieţii culturale şi intelectuale. Cărțile, studiile, eseurile și articolele semnate de profesioniștii filosofiei ne dau impresia că limbajul filosofiei este format, paradoxal, din mai multe vocabulare. Impresia de turn Babel adâncește paradoxul generat de existența unui singur limbaj, în cazul de față al filosofiei, cu mai multe vocabulare, pe măsură ce înțelegem că filosofii înșiși nu se înțeleg între ei.

Cine poartă responsabilitatea unei astfel de stări ce, în fapt, nu e dorită de nimeni? Limbajul natural, cel de toate zilele, în interiorul căruia filosofii sunt constrânși să „lucreze”? Cumva dorința filosofilor de a produce în folosul propriu, al rigorii gândirii, un limbaj conceptual, artificial, similar celui științific?

Acestea sunt întrebările principale la care vă invit să facem un schimb de opinii împreună cu unul dintre tinerii noștri filosofi, un fin cunoscător al subtilelor dezbaterii pe care gânditorii americani le-au inițiat, odată cu scrierile provocatoare ale lui Frege, Russel și Wittgenstein, asupra naturii limbajului și a felului misterior în care acesta se leagă cu lucrurile.

Este vorba despre d-l Ioan-Alexandru Grădinaru, lector universitar în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Catedra de Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. De curând domnia a publicat lucrarea Limbaj și discursitivitate în filosofia americană a secolul XX, pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii, lucrare ce propune o monografie a filosofiei analitice americane, cum se știe, una dintre principale forme canonice de practică filosofică interesată de investigații sistematice în universul babelian al limbii.

marți, 24 aprilie 2012

Ediția din 28 apr. Hermeneutică și arheologie discursivă. Reevaluări metodologice în analizele filosofice ale culturii

Invitat: lector univ. dr. Corneliu Bîlbă

Tema autodefinirii noastre colective este, pare-se, de la Cantemir și Școala ardeleană încoace, una dintre preocupările constante ale intelectualilor români umaniști. Filologii și literații, istoricii, sociologii, psihologii, de toate orientările și cu mijloacele specifice domeniilor lor, au încercat continuu să argumenteze că tradiția nostră culturală, în ciuda multiplelor discontinuități istorice, se fundează pe o continuitate de profunzime, etnică ori religioasă, ordonată oarecum după principiul dialectic al devenirii ca altul prin mijlocirea cu sine.

Filosofii, la rândul lor, au mers pe același drum. Este suficient să ne reamintim, între alții, de Blaga, C. Rădulescu–Motru, ori, mai recent, de C. Noica, gânditorii care au scrutat identitatea românească cu convingerea că vor pune în lumină metamorfozele unei lumi care, în fondul ei lăuntric, rămâne permanent aceiași. În consecință, ideea că istoria noastră este o identitate în mișcare și că, la urma urmelor, principiul continutății este suveran în lumea faptelor culturii și conștiinței, a devenit cu timpul o ideea atât de simplă și convenabilă, încât chestionarea ei pare a fi ceva de ordinul redundantei. Ce să mai cercetezi când deja ai certitudini?

Ei bine, prin apariția recentă a lucrării Hermeneutică și discontinuitate. Studii de arheologie discursivă semnată de d-l Corneliu Bîlbă, adept al analizelor aplicative cu care ne-a obișnuit celebrul filosof francez Michel Foucault, marile noastre certitudini identitare sunt reevaluate pas cu pas, după principiul că mai întâi trebuie să reflectăm asupra metodelor de cercetare și mai apoi să ne angajăm în ample (re) construcții conceptuale convenționale în care aflăm ceea ce deja știm.

Care este stadiul actual al dezbaterilor filosofice privind metodele de cercetare relevante în lumea faptelor culturii? Are metoda hermeneutică, așa cum se crede de obicei, o aplicabilitate universală? Ce punem în loc dacă negăm, cum procedează deseori Foucault, principiul continuității în lumea faptelor de conștiință? Ce aplicabilitate au aceste metode pe cazul culturii românești și cum evaluăm marile noastre reconstrucții identitare?

Acestea sunt provocările ediției din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor. Astept ca de obicei intervențiile dvs. radiofonice la numerele de telefon ale RRC.

vineri, 20 aprilie 2012

Ediția din 21 aprilie Între sistem și fragment. Proiectul unei filosofii pentadice

Invitat: acad. Alexandru Surdu

În cultura filosofică românească a ultimilor ani, se produc, chiar sub ochii noştri, o serie de evenimente intelectuale spectaculoase în orizontul cărora trebuie să includem şi construcţia treptată, prin apariţia unor lucrări succesive, a unui sistem filosofic de gândire creat în spiritul sistematicităţii culturii reflexive europene.

Este vorba despre un sistem pentadic de gândire, o sinteză a operei create de academicianul Alexandru Surdu, cel care a semnat aproape 500 de lucrări cu profil filosofic, publicate în ţară şi străinătate din domeniul logicii, al filosofiei ştiinţei, eticii, esteticii, filosofiei politice, a istoriei şi istoriografiei, din domeniile lingvisticii şi folclorului.

De curând, la Editura Academiei Române, a apărut cel de-al doilea volum ce conturează explicit ideea de sistem filosofic, Filosofie pentadică II. Problema subsistenței, volum ce succede sistematic lucrarea apărută în 2009, reeditată de curând la Editura Herald, Filosofie pentadică I. Problema transcendenţei.

Astfel, prin apariția a două volume din cele cinci anunțate, cititorul cultivat și iubitor de filozofie are acum posibilitatea să evalueze coerența traseului unei gândiri constructive, în mișcare, fapt intelectual greu de întâlnit în lumea filosofică de azi dominată de scrierile “genului scurt”: eseistică, articole „științifice”, comentarii și opinii despre.

Cum este posibilă construcția unui sistem filosofic într-o lume dominată de specializări înguste ori de practicarea filosofiei sub forma reflecţiei fragmentare şi a eseului? Ideea de sistem aparţine filosofiei trecutului, aşa cum multiple voci susţin astăzi? Care sunt datele unei filosofiei pentadice și ce probleme filosofice insolvabile își propune să rezolve? În fond, pe ce se întemeiază ideea, enunțată în diverse împrejurări de acad. Alexandru Surdu, că numărul de aur al filosofiei este cinci?

Acestea sunt întrebările esențiale în jurul cărora se va concentra dezbaterea noastră din această săptămână.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Ediția din 14 aprilie. A gândi şi a crede - experienţe ale adevărului în lumina Învierii

Invitat: dr. Nicolae Turcan

Vă invit să medităm împreună de Sâmbăta Mare asupra Adevărului credinței așa cum este el exprimat în Sfânta Scriptură, cu precădere, în Evanghelia după Ioan, Cap. 8: Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. De aceea fariseii I-au zis: Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi; mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus şi le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine. Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei;… Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi…Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea. Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Ce înseamnă, aşadar, Adevărul prin raportare la adevăruri? Cum armonizăm Adevărul cu celelalte experiențe ale adevărului: științific, artistic, lumesc?

Invitatul ediției d-l dr. Nicolae Turcanu, posesor a două licențe, în teologie ortodoxă și filozofie ( un succint portret de personalitate este prezentat pe acest blog în ediția din 17 decembrie 2011 a Izvoarelor de filozofie) așteaptă întrebările și opiniile dvs. în legătură cu felul în care armonizați multiplele experiențe ale adevărului laic cu Adevărul pe care-l sperăm și-l trăim cu nădejdea Învierii în zilele Sfintelor Paști.

marți, 3 aprilie 2012

Ediția din 7 aprilie. Creație sau cercetare? Dezbateri actuale privind producerea noului în filosofie

Invitat: cercet. șt. dr. Ionuț Isac

„Cum e cu putinţă ceva nou” se întreba Constantin Noica în tinerețea sa, într-o încercare de descifrare a misterului ce învăluie creația omenească, adică a faptului că mintea noastră scoate din sine, ex-nihilo parcă, cu mult mai mult decât i-ar permite datele experienței?

Această interogație și provocare transmisă de o îndelungată tradiție filosofică și sintetizată de C. Noica – survenirea creației și producerea noului – va fi redeschisă în dezbaterea din această săptămână, plecând de la situația actuală a cercetării filosofice românești în context european și internațional.

Cum se produce noul în filosofie? Prin creație individuală, cum gândea Noica ori Cioran, sau prin organizarea instituțională a cercetărilor de tip filosofic, cum credem azi? Cum se îmbină factorii creativi individuali cu structurile oficiale de cercetare: stimulează sau inhibă producerea noutății filosofice? Cum este drenată energia creatoare a profesioniștilor filosofiei de actuala legislație în domeniul cercetării? Trebuie elaborată sau există deja o paideia internațională a cercetărilor filosofice?

Sunt câteva dintre întrebările la care vă invit să răspundem împreună cu invitatul emisiunii, d-l Ionuț Isac cercet. șt. dr. la Institutul „George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane, Cluj-Napoca”, al Academiei Române. Domnia sa este unul dintre cei mai dinamici filosofi din cultura noastră cu o platformă ştiinţifică internaţională, membru al mai multor asociaţii internaţionale de cercetări filosofice şi interdisciplinare, autor de cărţi şi articole de specialitate cu răsunet naţional dar şi internaţional, un filosof român ce şi-a integrat experienţa de gândire a lumii europene.

Amorsa dezbaterii o va constitui o serie de „cercetări ale cercetării”, științifice și filosofice, pe care d-l Ionut Isac le-a întreprins în ultimii ani, atât în România cât și în străinătate.

duminică, 25 martie 2012

Ediţia din 31 martie Destinul unei capodopere filosofice: „Metafizica” lui Aristotel

Invitat: acad. Gheorghe Vladutescu

Aşa cum gândirea greacă veche a avut obsesia stabilirii unei liste definitive a celor şapte înţelepţii, tot astfel şi gândirea contemporană a încercat să inventarieze, într-o ordine canonică, numele celor mai mari filosofi ai tuturor timpurilor şi a lucrărilor care îndreptăţesc o astfel de alegere.

În ciuda variabilităţii preferinţelor ori a criteriile invocate pentru a stabili un clasament filosofic sau altul, numele lui Aristotel apare, o ştim cu toţii, invariabil. Faptul este, fireşte, explicabil pentru că, în fond, cultura reflexivă europeană continuă cele două linii fundamentale de gândire: „linia lui Platon” şi „linia lui Aristotel”.

Dar cum se explică, în acest context al topurilor filosofice, preferinţa exclusivă pentru „Metafizica” şi nu pentru alte lucrări semnate de Aristotel, la fel de preţioase şi de bine cunoscute, cum ar fi „Organon”, „Politica” ori „Etica Nicomahică”?

Cum se explică faptul că în toate culturile filosofice mature, „Metafizica” beneficiază de cele mai multe variante de traduceri şi că fiecare generaţie de filosofi se simte chemată să propună o nouă interpretare a acestei cărţi? Ce seducţie intelectuală ascunde textul „Metafizicii”, de vreme ce însuşi Kant se întreba dacă metafizica este posibilă ca ştiinţă? Cum înţelegem încrâncenarea unor filosofi de talia lui Wittgenstein, ce argumentează că drumul metafizicii este în filozofie o mare şi gravă rătăcire? În final, care este înţelesul actual al „Metafizicii”?

Iată întrebările la care vă invit să facem un schimb de opinii, mai ales că de curând d-l academician Gheorghe Vlăduţescu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai gândirii vechi greceşti din cultura noastră, ne propune după un efort de o viaţă cărturărească, o nouă variantă de traducere şi, implicit, de interpretare a „Metafizicii” lui Aristotel.

Pagini