Ediția din 26 iunie 2012. Tehnologia scrisului - un nou domeniu de investigații filosofice

                                                  Invitat: conf. univ. dr. Manuela Ungureanu 

      Există în viața noastră fapte pe care le considerăm nu doar ca fiind de la sine înțelese, ci și veritabile criterii ale stării de normalitate. Între acestea, cititul și scrisul par a ocupa o poziție privilegiată prin firescul cu care privim nevoia de a poseda astfel de deprinderi ce justifică, până la urmă, prezența școlii în viața noastră. Am putea spune că scrisul și cititul sunt acte atât de banale, încât știm cu toții ce înseamnă din moment ce le întrebuințăm, ca toate mijloacele „tehnice” aflate la îndemână, cotidian. 

Numai că lucrurile nu sunt atât de simple, cel puțin de la Marshall Mc Luhan încoace. Cum se știe, autorul celebrei cărți Galaxia Gutenberg ne-a arătat că banalele fapte legate de scris și citit sunt fundate pe acte perceptive complicate ce țin de legăturile, instabile istoric, dintre minte și simțuri. Ceea ce pare banal este, în fapt, un rezultat al unor procese mentale foarte complicate și, mai profund, al unor dezechilibre istorice produse de omul însuși, prin tehnologia mijloacelor de comunicare, în armonia simțurilor. Din această perspectivă istoria omului pare a fi un adevărat război între simțuri. Lupta pentru întâietate se dă, pare-se, în principal, între ochi și urechi, între vedere și auz, între scris și ascultat.

Care este istoria acestui război și, mai ales, care e stadiul actual al cercetării „luptei mentale” invizibile dintre simțurile noastre? Iată o temă interdisciplinară de dezbatere ce necesită nu doar cercetări specifice diverselor științe socio-umane și cognitive, cum se întâmplă azi în marile universități ale lumii, ci și intervenția mijloacelor filosofice de analiză.

Ne bucurăm de prezența în studio a d-nei Manuela Ungureanu, PhD, Irving K. Barber Faculty of Arts and Sciences, UBC Okanagan, Kelowna, British Columbia, Canada. Domnia sa a întreprins o serie de cercetări, pe care le-am putea numi de avangardă filosofică, în acest domeniu interesat să  descifreze practicile perceptuale și cognitive implicate în tehnologia scrisului.

Vezi: http://www.ubc.ca/okanagan/ikbarberschool/people/faculty/philosophy.html

Ediția din 16 iunie 2012. Gândirea lui Gabriel Liiceanu. Perspective interpretative, paideice și civice

  Invitat: Gabriel Liiceanu 

Apariţia recentă a lucrării Liber amicorum. Studii şi eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu lansează în cultura reflexivă românească o surprinzătoare provocare exegetică privitoare la opera de erudiţie, creaţie, îndrumare paideică a profesorului universitar şi editorului Gabriel Liiceanu.

Cele douăzeci şi nouă de contribuţii - evocări şi exegeze, studii ştiinţifice şi eseuri – scrise de către autori de toate vârstele, români şi străini, filosofi şi eseişti, scriitori şi critici literari, istorici şi tineri discipoli conturează o imagine plină de tensiuni şi contraste a uneia dintre cele cea mai vii prezenţe culturale şi civice a ultimilor douăzeci de ani.

Tensiunea dintre ipostaza de scriitor şi cea de filosof se vădeşte a fi de prim plan, în condiţiile în care personalităţi de formaţie literară susţin că Gabriel Liiceanu este un „scriitor în toată puterea cuvântului” (Mircea Cărtărescu), iar filosofi de profesie, precum Gabriel Cercel, susţin că în scrierile lui Gabriel Liiceanu găsim „o formă specială de filozofie a vieţii”. De altminteri, volumul dezvăluie şi alte tensiuni ce pot fi detectate în gândirea lui Gabriel Liiceanu, cum ar fi, de pildă, tensiunea între reflecţia filosofică sistematică ce ţinteşte adevărul şi scrierile de angajament civic şi „lumesc”, ori tensiunea dintre filosofia ca mărturisire de sine aparţinând gânditorului Gabriel Liiceanu şi filosofia categorială, „de aparat”, pe care o predă profesorul Gabriel Liiceanu de la catedră.    

Explicaţia unei astfel de situaţii, în care evaluările se ciocnesc între ele, e simplă şi poate de aceea nesatisfăcătoare. Realitatea, e ştiut, se face în mintea noastră, iar vederea lucrurilor este determinată de ceea ce noi înşine punem în lucruri: datele propriei personalităţi, în mod special, genul de educaţie primit şi tipul de profesie exercitat cotidian.

Problema, însă, rămâne! Dacă realitatea e oglinda propriei noastre minţi, atunci cum stau cu adevărat lucrurile? În cazul de faţă, cine este cu adevărat Gabriel Liiceanu, dincolo de o ipostază sau alta? Cum putem răspunde, valid şi întemeiat, la provocările pe care ni le transmit textele din volumul omagial amintit?

Iată întrebări la care va încerca să răspundă, cu ajutorul lui Gabriel Liiceanu însuşi, ediţia din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor.  

Ediția din 9 iunie 2012 Sensuri ale celebrării. Liber amicorum. Studii și eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu

                                          Invitati: dr. Cătălin Cioabă, dr. Bogdan Mincă 

Cultura umanistă românească, cu precădere cea filosofică, s-a coagulat încă de la începuturile modernizării sale, în jurul unor mari personalități care au trasat și, deopotrivă, au fixat, prin exemplul lor personal, ceea ce am putea numi, folosind o expresie deja intrată în uz „canonul european al culturii noastre”.

Fie că vorbim despre școli, direcții sau orientări, așa cum suntem îndemnați de manualele după care am învățăt, ceea ce reprezintă o constantă a culturii noastre moderne este personalitatea iradiantă ce produce  noi sensuri ale creației și vieții, coagulând, printr-o operă paideică, energii și forțe culturale ce ar fi rămas risipite fără existența acestui adevărat punct de referință.

Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, C. Noica iată câteva dintre numele în jurul lor cărora s-au constituit adevărate nuclee creative formate din oameni diferiți, de toate vârstele și specialitățile, dar animate și solidarizate de exemplul personal al producerii noului și de puterea de dăruire pentru cauze ce trec dincolo de egoismele noastre obișnuite.

După anul 1990, știm cu toții, personalitatea iradiantă din cultura noastră umanistă este încarnată de Gabriel Liiceanu, cel care a produs, prin faptele sale culturale, multiple și diverse, o direcție în care se recunosc nu doar cei care-i sunt apropiați, ci și segmente importante ale publicului cultivat românesc. 

Ce reprezintă pentru cultura reflexivă și umanistă actuală, opera de creație, de îndrumare paideică, într-un cuvânt, de direcție, a lui Gabriel Liiceanu?

Iată o întrebare la care fiecare dintre noi posedă, cu siguranță, un răspuns pe care l-am putea confrunta cu opiniile și evaluările exprimate în recentul volum Liber amicorum. Studii și eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu, o carte eveniment apărută la editura Zeta books și îngrijit de către doi dintre discipolii lui Gabriel Liiceanu, Cătălin Cioabă și Bogdan Mincă, traducători, autori de cărți și studii, doctori în filozofie și profesori la Facultatea de filozofie a Universității din București.

Ediția din 2 iunie 2012. Istoria filosofiei sau istoria ideilor filosofice? Sensuri ale practicilor filosofice universitare actuale

Invitat: conf. univ. dr. Viorel Vizureanu 

Există multiple voci ce susţin că noi, oamenii de azi, cei care trăim în era informaticii şi a industriei culturi de masă, am avea nevoie de noi construcţii filosofice apte să răspundă la multiplele provocări ce-şi au originea în actualul stil de viaţă dominat de mobilitate, globalizare și schimbare frenetică. În acest context, cercetarea trecutului filosofic pare a fi mai degrabă pasiunea individuală a unor colecționari de idei, decât o activitate de investigare ce trebuie să pună și să rezolve probleme ”actuale”.

Pe de altă parte, există și opinia contrară că de la Platon încoace filosofia nu a făcut nimic altceva decât să realizeze adnotări pe marginea celebrelor Dialoguri și că filosofii ”actuali” nu produc decât comentarii și exegeze pe idei deja descoperite și formulate, dar uitate de graba cu care oamenii vor să se îndepărteze de trecut pentru a ajunge...niciunde.

Dar ce înseamnă ”actual„ și ”actualitate” în filozofie? Platon, Aristotel, Toma, Descartes, Hume, Kant…etc. sunt actuali or inactuali? Cum ar trebuie să gândim, corect și întemeiat, relațiile dintre filosofiile trecutului și cele ale prezentului în care condițiile în care, vorba lui Aureliu Augustin, nimeni nu știe precis, dacă este întrebat, ce este ”trecut” și ce este „prezent” în viața noastră?  Când vorbim de trecutul filosofic ce avem în vedere „istoria filosofiei” sau ”istoria ideilor filosofice”?

            Sunt întrebări la care vă invit să răspundem împreună cu d-l. conf. univ. dr. Viorel Vizureanu, prodecan al Facultății de Filozofie a Universității din București, Directorul Centrului de Cercetare în Istoria Ideilor Filosofice. 

Ediția din 26 mai 2012 Cearta „modernităților”? Noi abordări în sociologia și filosofia culturii

Invitat: prof. univ. dr. Constantin Schifirneț

Una dintre temele încăpățânate ale culturii noastre reflexive, redeschise de fiecare generație de intelectuali de la Titu Maiorescu încoace este, fără îndoială, tema modernității românești și a raportului acesteia cu modernitatea europeană. În fapt, cine (re)deschide tema modernității românești aduce în prim planul conștiinței un ghem de alte teme întrucât, se știe, „ modernitatea”, ca formă de conştiinţă europeană, este un mod de a fi și a înţelege lumea, de a trăi, a acţiona, a spera şi a muri. Cu acest înțeles de univers mintal, structurat de o ierarhie valorică survenită din raportarea omului european la un timp fără eternitate, modernitatea devine un concept problemă pentru toate popoarele ce și-au dobândit conștiința de sine și propriile sisteme identitare, de autopercepție individuală și colectivă.

Ce (mai) înseamnă modernitatea pentru români? Iată întrebarea la care vom încerca să răspundem în ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor, plecând de la un articol publicat de către d-l prof. univ. Constantin Schifirneț într-una dintre cele mai prestigioase reviste de științe sociale din lume, Modernitatea tendențială ( a se vedea, Constantin Schifirneț, Tendential modernity, în Social Science Information  http://ssi.sagepub.com/content/51/1/22 ).

Ediția din 19 mai. Tradiția la o nouă lectură. Erudiție și exegeză în practicile filosofice actuale

Invitat: lector univ. dr. Adrian Muraru 

Există anumite realizări culturale ale tinerei generații de filosofi români care ne îndreptățesc să susținem că practica reflexivă românească se intersectează cu marile proiecte ale culturilor europene mature ce fac din relectura și reinterpretarea tradiției greco-latine premoderne, o  resursă importantă de creativitate și înnoire conceptuală. Tradiția este, în acest context, toposul cultural în care totul pare că a fost spus, iar noutățile de „ultimă oră” sunt, în mare măsură, reintepretări ale unor idei care au fost de mult gândite și exprimate. Căci ce sunt filosofiile unor Nietzsche,  Heidegger ori Gadamer dacă nu o trezire a tradiției de gândire camuflate în ungherele conștiinței moderne ce s-a uitat pe sine în trăirea goală a succedaneelor prezentului.

Ei bine, în ediția din această săptămână vom aduce în prim plan o practică filosofică românească ce face din erudiție și comentariu exegetic, urmând exemplul culturilor canonice europene, o preocupare consecventă a unor cărturari mai tineri ori mai maturi, uniți în jurul Centrului de Editare și Traducere Traditio din Iași ce ”își propune  recuperarea și relevarea în actualitate a tradițiilor culturale premoderne, de expresie latină și elină”. (Pe larg în http://www.traditio.uaic.ro/).

Invitatul ediției este d-l Adrian Muraru, lector univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, coordonatorul Centrului de Editare și Traducere TRADITIO, unul dintre reprezentanții străluciți ai tinerei generații de gânditori români. Cu o formație pluridisciplinară – studii de teologie, trei licențe (limbi clasice, filozofie, literatură), doctorat în filozofie - d-l Adrian Muraru reînvie în spațiul culturii noastre reflexive idealul cărturarului filosof ce ne reamintește, faptul deseori uitat, că filosofia nu rezolvă probleme filosofice, cât mai degrabă răspunde unor interogații existențiale venite din condiția istorică a ființei noastre omenești ce se uită pe sine, devenind mai săracă lăuntric, paradoxal, pe măsură ce înaintează în cultură și confort civilizațional.  

Pot acoperi proiectele actuale de traducere și comentariu exegetic focalizate pe textele fundamentale premoderne, grecești și latine, nevoile reale ale culturii noastre reflexive prezente?

Aceasta e întrebarea esențială pe coordonatele căreia va avea loc dezbaterea noastră din această săptămână.