Ediția din 14 aprilie. A gândi şi a crede - experienţe ale adevărului în lumina Învierii

Invitat: dr. Nicolae Turcan

Vă invit să medităm împreună de Sâmbăta Mare asupra Adevărului credinței așa cum este el exprimat în Sfânta Scriptură, cu precădere, în Evanghelia după Ioan, Cap. 8: Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. De aceea fariseii I-au zis: Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi; mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus şi le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine. Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei;… Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi…Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea. Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Ce înseamnă, aşadar, Adevărul prin raportare la adevăruri? Cum armonizăm Adevărul cu celelalte experiențe ale adevărului: științific, artistic, lumesc?

Invitatul ediției d-l dr. Nicolae Turcanu, posesor a două licențe, în teologie ortodoxă și filozofie ( un succint portret de personalitate este prezentat pe acest blog în ediția din 17 decembrie 2011 a Izvoarelor de filozofie) așteaptă întrebările și opiniile dvs. în legătură cu felul în care armonizați multiplele experiențe ale adevărului laic cu Adevărul pe care-l sperăm și-l trăim cu nădejdea Învierii în zilele Sfintelor Paști.

Ediția din 7 aprilie. Creație sau cercetare? Dezbateri actuale privind producerea noului în filosofie

Invitat: cercet. șt. dr. Ionuț Isac

„Cum e cu putinţă ceva nou” se întreba Constantin Noica în tinerețea sa, într-o încercare de descifrare a misterului ce învăluie creația omenească, adică a faptului că mintea noastră scoate din sine, ex-nihilo parcă, cu mult mai mult decât i-ar permite datele experienței?

Această interogație și provocare transmisă de o îndelungată tradiție filosofică și sintetizată de C. Noica – survenirea creației și producerea noului – va fi redeschisă în dezbaterea din această săptămână, plecând de la situația actuală a cercetării filosofice românești în context european și internațional.

Cum se produce noul în filosofie? Prin creație individuală, cum gândea Noica ori Cioran, sau prin organizarea instituțională a cercetărilor de tip filosofic, cum credem azi? Cum se îmbină factorii creativi individuali cu structurile oficiale de cercetare: stimulează sau inhibă producerea noutății filosofice? Cum este drenată energia creatoare a profesioniștilor filosofiei de actuala legislație în domeniul cercetării? Trebuie elaborată sau există deja o paideia internațională a cercetărilor filosofice?

Sunt câteva dintre întrebările la care vă invit să răspundem împreună cu invitatul emisiunii, d-l Ionuț Isac cercet. șt. dr. la Institutul „George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane, Cluj-Napoca”, al Academiei Române. Domnia sa este unul dintre cei mai dinamici filosofi din cultura noastră cu o platformă ştiinţifică internaţională, membru al mai multor asociaţii internaţionale de cercetări filosofice şi interdisciplinare, autor de cărţi şi articole de specialitate cu răsunet naţional dar şi internaţional, un filosof român ce şi-a integrat experienţa de gândire a lumii europene.

Amorsa dezbaterii o va constitui o serie de „cercetări ale cercetării”, științifice și filosofice, pe care d-l Ionut Isac le-a întreprins în ultimii ani, atât în România cât și în străinătate.

Ediţia din 31 martie Destinul unei capodopere filosofice: „Metafizica” lui Aristotel

Invitat: acad. Gheorghe Vladutescu

Aşa cum gândirea greacă veche a avut obsesia stabilirii unei liste definitive a celor şapte înţelepţii, tot astfel şi gândirea contemporană a încercat să inventarieze, într-o ordine canonică, numele celor mai mari filosofi ai tuturor timpurilor şi a lucrărilor care îndreptăţesc o astfel de alegere.

În ciuda variabilităţii preferinţelor ori a criteriile invocate pentru a stabili un clasament filosofic sau altul, numele lui Aristotel apare, o ştim cu toţii, invariabil. Faptul este, fireşte, explicabil pentru că, în fond, cultura reflexivă europeană continuă cele două linii fundamentale de gândire: „linia lui Platon” şi „linia lui Aristotel”.

Dar cum se explică, în acest context al topurilor filosofice, preferinţa exclusivă pentru „Metafizica” şi nu pentru alte lucrări semnate de Aristotel, la fel de preţioase şi de bine cunoscute, cum ar fi „Organon”, „Politica” ori „Etica Nicomahică”?

Cum se explică faptul că în toate culturile filosofice mature, „Metafizica” beneficiază de cele mai multe variante de traduceri şi că fiecare generaţie de filosofi se simte chemată să propună o nouă interpretare a acestei cărţi? Ce seducţie intelectuală ascunde textul „Metafizicii”, de vreme ce însuşi Kant se întreba dacă metafizica este posibilă ca ştiinţă? Cum înţelegem încrâncenarea unor filosofi de talia lui Wittgenstein, ce argumentează că drumul metafizicii este în filozofie o mare şi gravă rătăcire? În final, care este înţelesul actual al „Metafizicii”?

Iată întrebările la care vă invit să facem un schimb de opinii, mai ales că de curând d-l academician Gheorghe Vlăduţescu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai gândirii vechi greceşti din cultura noastră, ne propune după un efort de o viaţă cărturărească, o nouă variantă de traducere şi, implicit, de interpretare a „Metafizicii” lui Aristotel.

Ediţia din 24 martie. Colierul porumbiţei. Filosofie şi poezie în gândirea arabă

Invitat: prof. univ. dr. Grete Tartler

Există cuvinte ce unifică nu doar oameni diferiţi, ci şi culturi ce se percep pe ele însele, în mod paradoxal, ca fiind în conflict. Cuvântul „dragoste” pare a fi înzestrat cu această funcţie „magică” de unificare, din moment ce forţa sa năvalnică subjugă voinţele şi conştiinţele oamenilor, care se văd pe ei înşişi mai degrabă diferiţi decât asemănători.

De unde derivă această forţă irepresibilă a „dragostei”? Cum ne explicăm, că însăşi filosofia se fundează, în sensul ei originar, tot pe ideea „dragostei”? Ce înţelepciune adăposteşte „dragostea”? Ce ascunzişuri ale sufletelor noastre dezvăluie „înţelepciunea dragostei” şi cum hrănesc acestea „dragostea de înţelepciune”?

Acestea sunt întrebările la care vă invit să medităm împreună, mai ales că pretextul dezbaterii îl constituie traducea în limba română a unui text arab celebru pentru încercările de a descrie, cu mijloace poetice, avatarurile misterioase ale dragostei. Este vorba despre lucrarea lui Ibn Hazm al-Andalusi, Colierul porumbiţei. Tratat despre dragoste şi îndrăgostiţi, lucrare tradusă din limba arabă de doamna Grete Tartler, cum ştim cu toţii, un model de cărturar cu preocupări enciclopedice şi, deopotrivă, un reper luminos în cultura românească a ultimelor decenii.

Emisiunea din 17 martie. Profesorii noştri cei de toate zilele: provocări, dileme, aspiraţii

Invitat: prof. univ. dr. Gabriel Albu

Actul educaţional, o ştim cu toţii, nu-şi atinge ţinta dacă nu produce o deschidere către sine, către „comoara lăuntrică” adăpostită, cum spune Noica, în ceea ce este mai adânc în noi decât noi înşine. Or, imboldul parcurgerii acestui drum către noi înşine, iarăşi o ştim, vine din exteriorul nostru, de la învăţătorii şi profesorii care - spunem cu toţii - au „vocaţie”.

Cine sunt aceşti oameni care, precum Domnu^' Trandafir altădată, se dăruiesc pe sine cu toate că fişa postului nu-i obligă? Mai ţineţi minte nedumeririle lui Sadoveanu? „…găsesc cu mirare că Domnu era un om foarte necăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele…Ca dânsul poate au fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, când te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea lor…”.

Vă invit să vorbim despre acest fapt miraculos pe care l-am trăit cu toţii, despre acei oameni, profesorii noştri de toate zilele, care se dăruiesc fără rest, pe scurt, despre menire şi vocaţie în educaţie.

Invitat în studio este un nume consacrat în filosofia, pedagogia şi psihologia educaţiei, d-l prof. univ. Gabriel Albu, dr. în ştiinţele educaţiei, autorul unor cărţi cu mare impact formativ, ce pot fi reperate în toate bibliografiile de specialitate.

10 martie Criza modelelor? Controverse actuale în filosofia educaţiei. Invitat: prof. univ. dr. Emil Stan

Invitat: prof. univ. dr. Emil Stan

Atunci când suntem provocaţi să vorbim justificativ despre noi înşine, despre anumite constante ale personalităţii noastre, cum ar fi de pildă profesia – şi cine nu a trăit o astfel de experienţă? – aducem în discuţie, inevitabil parcă, ambianţa educaţională responsabilă de ceea ce suntem noi. Vorbim, nostalgic de cele mai multe ori, fie despre părinţi, fraţi, prieteni, rude ori despre învăţători şi profesori, pe scurt îi invocăm pe cei care ne-au fost modele de viaţă şi ne-au făcut „oameni”.

În acelaşi timp, însă, deplângem sărăcia ori lipsa actuală de orizont formativ vorbind, fără să indicăm şi soluţiile trebuincioase, despre criza modelelor educaţionale şi umane responsabile de rătăcirile actuale ale lumii. Surprinzător este, în acest context, că ambivalenţa atitudinilor semnalate nu este comună doar adulţilor ori vârstnicilor, ci şi tinerilor pe care, deseori, îi auzim rostind arhicunoscuta expresie: „pe vremea mea…”.

Trăim într-o lume în care există o lipsă reală de modele educaţionale, de maeştrii îndrumători ori de sfătuitorii de viaţă meniţi să deosebească, mai bine ca noi, partea bună de partea rea a lucrurilor, ori avem în faţă doar probleme de percepţie şi imaginaţie socială? În materie de modele educaţionale ce este în deficit: cererea sau oferta? Pe scurt, există o reala criză de modele formative ori suntem, mai degrabă, în criză de imaginaţie şcolară şi educaţională, aşa-zicând, de idealuri?

Ne bucurăm de prezenţa în emisiune a d-lui prof. univ. dr. Emil Stan, unul dintre cei mai importanţi profesionişti ai filosofiei educaţiei din România, autor de cărţi şi studii pluridisciplinare apărute la prestigioase edituri şi reviste din ţară şi străinătate.

Va aştept intervenţiile radiofonice la numerele de telefon ale RRC.

Ediţia din 3 martie. Søren Kierkegaard şi filosofia ca edificare de sine

Invitat: dr. Ana-Stanca Tabarasi

Apariţia celui de-al treilea volum Søren Kierkegaard Opere, din seria tradusă din daneză de către d-na Ana-Stanca Tabarasi, aduce în prim plan o serie de scrieri traduse pentru prima dată în limba română, texte ce pun într-o lumină tulburătoare personalitatea enigmaticului gânditor danez şi, deopotrivă, actualitatea unei gândiri vii în cuprinderea căreia a filosofa înseamnă mai degrabă o înţelepciune a mântuirii individuale, decât un joc intelectual cu concepte şi categorii abstracte ale gândirii. Vă invit să medităm împreună asupra timpului şi eternităţii, asupra iubirii, curajului şi răbdării, fireşte asupra atâtor alte motive pentru care ar trebui, la îndemnul lui Kierkegaard, să luăm viaţa în serios şi să ne întrebăm ce avem de făcut cu ea.

Ne bucurăm de prezenţa în studio a d-nei Ana-Stanca Tabarasi, o reprezentantă de vârf a noii generaţii de filosofi români cu studii interdisciplinare şi cu o impresionantă carieră profesională internaţională. Domnia sa posedă două licenţe: filozofie la Universitatea din Bucureşti şi filologie Universitatea Roskilde, Danemarca. Este doctor în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi în studii culturale europene (Universitatea Roskilde). Actualmente este lector la Universitatea din Mainz (Germania) şi cercetătoare asociată la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. A fost bursieră a Fundatiei Alexander von Humboldt şi a parcurs diverse stagii de cercetare la Freie Universität Berlin, Universitatea din Tübingen, Centrul de cercetare „Søren Kierkegaard” din Copenhaga, Colegiul "Noua Europa", Universitatea din Bamberg, Alfried Krupp Wissenschaftskolleg Greifswald. Domnia sa este autoarea unor numeroase studii de mare impact apărute în reviste de specialitate din România, Germania, Elvetia şi Danemarca, precum si a unor volume apărute în limbi străine: cel mai recent, Gartenkunst und Wissenschaft, Peter Lang, Berna, 2011. Traducerea din daneză a seriei „Søren Kierkegaard Opere, i-a adus un imens prestigiu în rândurile cititorilor de filozofie din cultura noastră care aşteptau o variantă românească care să transpună fidel, din daneză în limba română, opera unui filosof care a dobândit în ultimele decenii o prezenţă plantară.

Ediţia din 25 febr. Filosofia lui Mircea Vulcanescu în noi contexte interpretative

Invitaţi: Marius Dobre, Victor Emanuel Gica, Dragoş Popescu

“ A existat în generaţia noastră un om care ne domina pe toţi: prin lecturile lui, prin fantezie, prin graţia intelectului, prin conştiinţa morală. Se numea Mircea Vulcănescu.” (Constantin Noica)

„Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. În interesa tot. Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise, se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici”. (Mircea Eliade)

Este filosofia lui Mircea Vulcănescu în acord cu înzestrările sale excepţionale surprinse de Constantin Noica şi Mircea Eliade?

Iată întrebarea esenţială la care vom încerca să răspundem în această ediţie a emisiunii, întrebare sugerată de o serie de investigaţii teoretice întreprinse recent în universul gândirii lui Mircea Vulcănescu. Este vorba despre lucrarea Filosofia lui Mircea Vulcănescu, semnată de trei prestigioşi cercetători ai Institutului de filozofie şi psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Marius Dobre, Victor Emanuel Gica, Dragoş Popescu, doctori în filozofie, invitaţi în studioul RRC.

Ediţia din 18 febr. Natura umană în declin? Ipoteze şi dezbateri interdisciplinare actuale

Invitat: lector univ. dr. Corina Matei

„Natura umană pare să suporte în contemporaneitate o mutaţie, o degradare: Julia Kristeva afirmă că omul contemporan „îşi pierde sufletul” falsificându-şi existenţa prin proiectarea în lumi virtuale, „mulţumindu-se cu o pilulă şi un ecran” şi fiind incapabil să-şi exprime, să verbalizeze în legătură cu suferinţele sale sufleteşti; Alessandro Baricco declară că asistăm la naşterea unei noi forme de barbarie – cea a generaţiilor educate de/prin internet, care ajung să nu-şi mai pună problema sensului vieţii; Giovanni Sartori defineşte omul acesta drept „homo videns”; Konrad Lorenz identifică unul din cele opt „păcate capitale ale omenirii civilizate” prin moartea termică a simţurilor, răcirea afectivă şi „moleşirea” omului; Constantin Noica descrie civilizaţia în mod paradoxal, drept a cincea stihie alături de foc, aer, pământ, apă, anume „focul rece”, care luminează, dar nu încălzeşte; în sfârşit (pentru a ne rezuma la aceşti câţiva autori), Aurel Codoban, printr-un titlu recent ce trimite la consideraţiile lui Lipovetsky despre amurgul datoriei, vorbeşte despre „amurgul iubirii” şi transformarea actuală a acestui sentiment în simplă „comunicare corporală”.

Am extras câteva fraze semnificative dintr-un articol publicat recent de invitata ediţiei din această săptămâna a Izvoarelor de filozofie, d-na lector univ. dr. Corina Matei, simptomatice pentru intenţiile dezbaterii la care vă invit să participaţi prin intermediul cunoscutelor telefoane ale RRC.

Diagnoza declinului naturii umane este corectă? Care sunt, fireşte dacă răspundem afirmativ la această întrebare, soluţiile de redresare şi recuperare?

Vă aştept intervenţiile radiofonice!

Ediţia din 11 febr. Tratatele lui Plotin în limba română. Dileme ale traducerii şi interpretării

Invitat: prof. univ. dr. Andrei Cornea

Ediţia din această săptămână vă propune un schimb de opinii pe marginea ideii de actualitate a clasicilor filosofiei, subiect sugerat de apariţia recentă la Editura Humanitas al celui de-al treilea volum din seria Plotin, Opere, tradus din limba greacă veche de către cunoscutul om de cultură, eseist, filosof şi clasicist, prof. univ. dr. Andrei Cornea.

Cum se explică secretul longevităţii intelectuale al unui filosof trăitor în sec al III-lea dH văzut, deseori, ca un simplu comentator al lui Platon? Cum se explică interesul de care se bucură în cultura noastră gândirea lui Plotin, în condiţiile în care traducerea d-lui Andrei Cornea este precedată de o altă traducere recentă, într-o ediţie bilingvă, a celebrelor Enneade? Şi, în acest context, care sunt marile dileme ale traducerii din limba greacă în limba română, de vreme ce unele dintre marile cărţi ale gândirii eline au beneficiat de mai multe variante româneşti de traducere? În final, ce ne poate spune nouă, celor de azi, un filosof care a trăit în urmă cu mai bine de optsprezece veacuri şi care nu a cunoscut marile experienţe ale omului (post)modern?

Vă propun ca în jurul acestor întrebări să ne concentrăm dezbaterea, pentru a stabili împreună care este câştigul filosofic al frecventării textelor gândirii plotiniene.