Actul educaţional, o ştim cu toţii, nu-şi atinge ţinta dacă nu produce o deschidere către sine, către „comoara lăuntrică” adăpostită, cum spune Noica, în ceea ce este mai adânc în noi decât noi înşine. Or, imboldul parcurgerii acestui drum către noi înşine, iarăşi o ştim, vine din exteriorul nostru, de la învăţătorii şi profesorii care - spunem cu toţii - au „vocaţie”.
Cine sunt aceşti oameni care, precum Domnu' Trandafir altădată, se dăruiesc pe sine cu toate că fişa postului nu-i obligă? Mai ţineţi minte nedumeririle lui Sadoveanu? „…găsesc cu mirare că Domnu era un om foarte necăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele…Ca dânsul poate au fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, când te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea lor…”.
Vă invit să vorbim despre acest fapt miraculos pe care l-am trăit cu toţii, despre acei oameni, profesorii noştri de toate zilele, care se dăruiesc fără rest, pe scurt, despre menire şi vocaţie în educaţie.
Invitat în studio este un nume consacrat în filosofia, pedagogia şi psihologia educaţiei, d-l prof. univ. Gabriel Albu, dr. în ştiinţele educaţiei, autorul unor cărţi cu mare impact formativ, ce pot fi reperate în toate bibliografiile de specialitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu