Ideea că Emil Cioran este un autor aproape imposibil de comentat a devenit cu timpul o veritabilă dominantă exegetică. Căci ce să spui despre el sau despre o singură frază a lui, cum remarca şi Jean François Revel, fără să nu fie o jalnică degradare a ideii?
Cioran, ştim cu toţii, se prezintă singur pe sine şi nu are nevoie de comentarii şi exegeze docte care să medieze legătura între autor şi cititor. Cititorul stabileşte chiar de la primele încercări de lectură o relaţie de intimitate sufletească cu scriitorul. Este ca într-o relaţie de iubire! Prezenţa unei terţe persoane împiedică lucrarea miracolului ce poate fi trăit şi experimentat doar în doi. Paradoxal, contactul nemijlocit cu scrierile cioraniene dezvăluie mai mult cititorului decât poate s-o facă orice exerciţiu hermeneutic secund.
Cum se explică faptul că scrierile lui Cioran impun acest exclusivism? Ce structură de adâncime posedă scriitura lui Cioran şi care sunt supoziţiile filosofice ascunse ale gândirii sale? Cum putem explica paradoxul surprins de Francois Fejto în cunoscutele-i cuvinte : „E uimitor, de altfel, că acest gânditor al cărui itinerar mergea de la Platon la Bergson, prin Kant şi Fichte, a rupt atât de radical cu filosofia universitară, profesionistă, devenind, pe o filieră nu mai puţin clasică, un gânditor care se exprimă în aforisme, un «antifilosof». Pe scurt, cum se poate practica filosofia ca antifilosofie?
Sunt întrebările la care vor încerca să răspundă profesorii universitari Marin Diaconu şi Ion Dur - doi dintre cei mai reputaţi cercetatori ai filosofiei româneşti - invitaţi ai ediţiei din 9 aprilie a Izvoarelor de filozofie, o ediţia dedicată împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran.
"Am ajuns, şi eu, mulţumită contemporanilor mei, pe culmile disperării – dar m-am străduit din răsputeri să nu ridic tonul – să nu las acest Appendix să ia forma unei plângeri penale împotriva Omului sau, mai grav, a unei contestaţii metafizice la adresa autorităţii ontologice şi morale a lui Dumnezeu. Nu pentru că ar fi fost periculos sau zadarnic – devreme ce nu există nişte instanţe mai înalte la care să te adresezi – ci pentru că, în vacarmul happeningurilor culturii noastre moderne, un astfel de demers ar fi sunat cam comercial.
RăspundețiȘtergereStrigătul disperat de durere al lui Iov, fatalismul Eclesiastului şi dezamăgirea finală a lui Isus, pe cruce, au devenit demult, în economia de piaţă a culturii noastre moderne, nişte branduri de succes, fără de care industria spectacolului şi mass media ar falimenta rapid.
În filosofie, estetica lamentaţiei a devenit cam «naşpa» – şi-a epuizat resursele persuasive. Nu mai crede nimeni în lacrimi şi sfinţi.
Cioran a fost ultimul mare estet al tânguirii noastre metafizice." (http://www.scribd.com/doc/52475761/Marcel-Chelba-Tetralogia-kantian%C4%83-II-Appendix-A-Despre-r%C4%83u-minciun%C4%83-%C5%9Fi-prostie-fragment)
Cioran poate fi citit şi în cheie tragi-comică, dar ar fi păcat. Cioran nu este un "pesimist jovial", un clovn depresiv, modern, ci profetul sfârşitului nostru ca specie, pe care ar trebui să îl luăm în serios.
"Omul va dispărea - era convingerea mea până acum neclintită. Între timp mi-am schimbat părerea: trebuie să dispară."
Tocmai de aceea este imperios necesar ca Cioran să fie depăşit - şi asta cred că lui însuşi i-ar face o mare plăcere.
"Dacă după mine, după tot ce am spus eu, va mai crede cineva în ceva, atunci înseamnă că este ceva în care trebuie şi merită să crezi" - spunea el într-un interviu (am citat din memorie).
Ei bine, Omul trebuie să îşi demonstreze că încă mai are puterea să creadă în ceva - pentru a nu se declara, într-adevăr, iremediabil pierdut.
Marcel Chelba