Ediția din 12 mai. Între descriere și explicație. Experiențe ale cercetării filosofice

Invitat: lector univ. dr George Bondor 

Dinamica culturii reflexive românești este orietată, cel puțin dacă avem în vedere ultimul deceniu, către producerea de noutate și performanță. Mai mult chiar, această orientare este însoțită - datele par a confirma supoziția - chiar de o schimbare de perspectivă a modului în care profesioniștii, în mod special tinerii universitari și cercetători, practică filosofia ca cercetare și investigație personală. 

În alte cuvinte, scoaterea filosofiei românești dintr-o activitate de comentariu secund și translatarea ei pe coordonatele creației de idei ce-i pot interesa și pe profesioniștii din alte culturi reflexive, sintetizează această orientare datorată, în mare măsură, proiectelor de cercetare filosofică inițiate de tânăra generație de filosofi români grupați în diverse formule de solidaritate profesională.

Ei bine, despre acest segment de practică filosofică vom vorbi în această săptămână, plecând de activitățile desfășurate în cadrul Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, un loc de întâlnirea între generații filosofice și un experiment intelectual și cultural pe care-l putem gândi analog – exceptis excipiendis – cunoscutei „Junimi ieșene”.  

Pretextul dezbaterii îl va constitui lucrarea Sensuri ale corpului, ce adună între coperți  cercetările, devenite bunuri publice, comunicate într-un colocviu „obișnuit” de lucru.

Invitatul emisiunii este d-l George Bondor, inițiatorul și directorul acestui centru de reflecție și cercetare filosofică, editorul revistei Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology and Practical Philosophy (împreună cu Stefan Afloroaei si Corneliu Bîlbă) și coordonatorul colecției lucrărilor de filosofie, Sophia, din cadrul Editurii Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași. 

Ediția din 5 mai. Turnul Babel? Analize filosofice ale limbajului în gândirea americană actuală

Invitat: lector univ. dr. Ioan-Alexandru Grădinaru 

Entuziasmul și pasiunea multora dintre noi pentru deliciile pe care ni le procură gândirea reflexivă sunt supuse la grele încercări chiar de modul în care filosofii profesionişti înţeleg să-şi practice competenţele în spaţiul public de manifestare a vieţii culturale şi intelectuale. Cărțile, studiile, eseurile și articolele semnate de profesioniștii filosofiei ne dau impresia că limbajul filosofiei este format, paradoxal, din mai multe vocabulare. Impresia de turn Babel adâncește paradoxul generat de existența unui singur limbaj, în cazul de față al filosofiei, cu mai multe vocabulare, pe măsură ce înțelegem că filosofii înșiși nu se înțeleg între ei. 

Cine poartă responsabilitatea unei astfel de stări ce, în fapt, nu e dorită de nimeni? Limbajul natural, cel de toate zilele, în interiorul căruia filosofii sunt constrânși să „lucreze”? Cumva dorința filosofilor de a produce în folosul propriu, al rigorii gândirii, un limbaj conceptual, artificial, similar celui științific?

Acestea sunt întrebările principale la care vă invit să facem un schimb de opinii împreună cu unul dintre tinerii noștri filosofi, un fin cunoscător al subtilelor dezbaterii pe care gânditorii americani le-au inițiat, odată cu scrierile provocatoare ale lui Frege, Russel și Wittgenstein, asupra naturii limbajului și a felului misterior în care acesta se leagă cu lucrurile. 

Este vorba despre d-l Ioan-Alexandru Grădinaru, lector universitar în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Catedra de Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. De curând domnia a publicat lucrarea Limbaj și discursitivitate în filosofia americană a secolul XX, pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii, lucrare ce propune o monografie a filosofiei analitice americane, cum se știe, una dintre principale forme canonice de practică filosofică interesată de investigații sistematice în universul babelian al limbii.

Ediția din 28 apr. Hermeneutică și arheologie discursivă. Reevaluări metodologice în analizele filosofice ale culturii

Invitat: lector univ. dr. Corneliu Bîlbă

Tema autodefinirii noastre colective este, pare-se, de la Cantemir și Școala ardeleană încoace, una dintre preocupările constante ale intelectualilor români umaniști. Filologii și literații, istoricii, sociologii, psihologii, de toate orientările și cu mijloacele specifice domeniilor lor, au încercat continuu să argumenteze că tradiția nostră culturală, în ciuda multiplelor discontinuități istorice, se fundează pe o continuitate de profunzime, etnică ori religioasă, ordonată oarecum după principiul dialectic al devenirii ca altul prin mijlocirea cu sine.

Filosofii, la rândul lor, au mers pe același drum. Este suficient să ne reamintim, între alții, de Blaga, C. Rădulescu–Motru, ori, mai recent, de C. Noica, gânditorii care au scrutat identitatea românească cu convingerea că vor pune în lumină metamorfozele unei lumi care, în fondul ei lăuntric, rămâne permanent aceiași. În consecință, ideea că istoria noastră este o identitate în mișcare și că, la urma urmelor, principiul continutății este suveran în lumea faptelor culturii și conștiinței, a devenit cu timpul o ideea atât de simplă și convenabilă, încât chestionarea ei pare a fi ceva de ordinul redundantei. Ce să mai cercetezi când deja ai certitudini? 

Ei bine, prin apariția recentă a lucrării Hermeneutică și discontinuitate. Studii de arheologie discursivă semnată de d-l Corneliu Bîlbă, adept al analizelor aplicative cu care ne-a obișnuit celebrul filosof francez Michel Foucault, marile noastre certitudini identitare sunt reevaluate pas cu pas, după principiul că mai întâi trebuie să reflectăm asupra metodelor de cercetare și mai apoi să ne angajăm în ample (re) construcții conceptuale convenționale în care aflăm ceea ce deja știm.

Care este stadiul actual al dezbaterilor filosofice privind metodele de cercetare relevante în lumea faptelor culturii? Are metoda hermeneutică, așa cum se crede de obicei, o aplicabilitate universală? Ce punem în loc dacă negăm, cum procedează deseori Foucault, principiul continuității în   lumea faptelor de conștiință? Ce aplicabilitate au aceste metode pe cazul culturii românești și cum evaluăm marile noastre reconstrucții identitare?

Acestea sunt provocările ediției din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor. Astept ca de obicei intervențiile dvs. radiofonice la numerele de telefon ale RRC.

Ediția din 21 aprilie Între sistem și fragment. Proiectul unei filosofii pentadice

Invitat: acad. Alexandru Surdu

În cultura filosofică românească a ultimilor ani, se produc, chiar sub ochii noştri, o serie de evenimente intelectuale spectaculoase în orizontul cărora trebuie să includem şi construcţia treptată, prin apariţia unor lucrări succesive, a unui sistem filosofic de gândire creat în spiritul sistematicităţii culturii reflexive europene.

Este vorba despre un sistem pentadic de gândire, o sinteză a operei create de academicianul Alexandru Surdu, cel care a semnat aproape 500 de lucrări cu profil filosofic, publicate în ţară şi străinătate din domeniul logicii, al filosofiei ştiinţei, eticii, esteticii, filosofiei politice, a istoriei şi istoriografiei, din domeniile lingvisticii şi folclorului.

De curând, la Editura Academiei Române, a apărut cel de-al doilea volum ce conturează explicit ideea de sistem filosofic, Filosofie pentadică II. Problema subsistenței, volum ce succede sistematic lucrarea apărută în 2009, reeditată de curând la Editura Herald, Filosofie pentadică I. Problema transcendenţei.

Astfel, prin apariția a două volume din cele cinci anunțate, cititorul cultivat și iubitor de filozofie are acum posibilitatea să evalueze coerența traseului unei gândiri constructive, în mișcare, fapt intelectual greu de întâlnit în lumea filosofică de azi dominată de scrierile “genului scurt”: eseistică, articole „științifice”, comentarii și opinii despre.

Cum este posibilă construcția unui sistem filosofic într-o lume dominată de specializări înguste ori de practicarea filosofiei sub forma reflecţiei fragmentare şi a eseului? Ideea de sistem aparţine filosofiei trecutului, aşa cum multiple voci susţin astăzi? Care sunt datele unei filosofiei pentadice și ce probleme filosofice insolvabile își propune să rezolve? În fond, pe ce se întemeiază ideea, enunțată în diverse împrejurări de acad. Alexandru Surdu, că numărul de aur al filosofiei este cinci?

Acestea sunt întrebările esențiale în jurul cărora se va concentra dezbaterea noastră din această săptămână.

Ediția din 14 aprilie. A gândi şi a crede - experienţe ale adevărului în lumina Învierii

Invitat: dr. Nicolae Turcan

Vă invit să medităm împreună de Sâmbăta Mare asupra Adevărului credinței așa cum este el exprimat în Sfânta Scriptură, cu precădere, în Evanghelia după Ioan, Cap. 8: Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. De aceea fariseii I-au zis: Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi; mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus şi le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine. Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei;… Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi…Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea. Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Ce înseamnă, aşadar, Adevărul prin raportare la adevăruri? Cum armonizăm Adevărul cu celelalte experiențe ale adevărului: științific, artistic, lumesc?

Invitatul ediției d-l dr. Nicolae Turcanu, posesor a două licențe, în teologie ortodoxă și filozofie ( un succint portret de personalitate este prezentat pe acest blog în ediția din 17 decembrie 2011 a Izvoarelor de filozofie) așteaptă întrebările și opiniile dvs. în legătură cu felul în care armonizați multiplele experiențe ale adevărului laic cu Adevărul pe care-l sperăm și-l trăim cu nădejdea Învierii în zilele Sfintelor Paști.

Ediția din 7 aprilie. Creație sau cercetare? Dezbateri actuale privind producerea noului în filosofie

Invitat: cercet. șt. dr. Ionuț Isac

„Cum e cu putinţă ceva nou” se întreba Constantin Noica în tinerețea sa, într-o încercare de descifrare a misterului ce învăluie creația omenească, adică a faptului că mintea noastră scoate din sine, ex-nihilo parcă, cu mult mai mult decât i-ar permite datele experienței?

Această interogație și provocare transmisă de o îndelungată tradiție filosofică și sintetizată de C. Noica – survenirea creației și producerea noului – va fi redeschisă în dezbaterea din această săptămână, plecând de la situația actuală a cercetării filosofice românești în context european și internațional.

Cum se produce noul în filosofie? Prin creație individuală, cum gândea Noica ori Cioran, sau prin organizarea instituțională a cercetărilor de tip filosofic, cum credem azi? Cum se îmbină factorii creativi individuali cu structurile oficiale de cercetare: stimulează sau inhibă producerea noutății filosofice? Cum este drenată energia creatoare a profesioniștilor filosofiei de actuala legislație în domeniul cercetării? Trebuie elaborată sau există deja o paideia internațională a cercetărilor filosofice?

Sunt câteva dintre întrebările la care vă invit să răspundem împreună cu invitatul emisiunii, d-l Ionuț Isac cercet. șt. dr. la Institutul „George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane, Cluj-Napoca”, al Academiei Române. Domnia sa este unul dintre cei mai dinamici filosofi din cultura noastră cu o platformă ştiinţifică internaţională, membru al mai multor asociaţii internaţionale de cercetări filosofice şi interdisciplinare, autor de cărţi şi articole de specialitate cu răsunet naţional dar şi internaţional, un filosof român ce şi-a integrat experienţa de gândire a lumii europene.

Amorsa dezbaterii o va constitui o serie de „cercetări ale cercetării”, științifice și filosofice, pe care d-l Ionut Isac le-a întreprins în ultimii ani, atât în România cât și în străinătate.

Ediţia din 31 martie Destinul unei capodopere filosofice: „Metafizica” lui Aristotel

Invitat: acad. Gheorghe Vladutescu

Aşa cum gândirea greacă veche a avut obsesia stabilirii unei liste definitive a celor şapte înţelepţii, tot astfel şi gândirea contemporană a încercat să inventarieze, într-o ordine canonică, numele celor mai mari filosofi ai tuturor timpurilor şi a lucrărilor care îndreptăţesc o astfel de alegere.

În ciuda variabilităţii preferinţelor ori a criteriile invocate pentru a stabili un clasament filosofic sau altul, numele lui Aristotel apare, o ştim cu toţii, invariabil. Faptul este, fireşte, explicabil pentru că, în fond, cultura reflexivă europeană continuă cele două linii fundamentale de gândire: „linia lui Platon” şi „linia lui Aristotel”.

Dar cum se explică, în acest context al topurilor filosofice, preferinţa exclusivă pentru „Metafizica” şi nu pentru alte lucrări semnate de Aristotel, la fel de preţioase şi de bine cunoscute, cum ar fi „Organon”, „Politica” ori „Etica Nicomahică”?

Cum se explică faptul că în toate culturile filosofice mature, „Metafizica” beneficiază de cele mai multe variante de traduceri şi că fiecare generaţie de filosofi se simte chemată să propună o nouă interpretare a acestei cărţi? Ce seducţie intelectuală ascunde textul „Metafizicii”, de vreme ce însuşi Kant se întreba dacă metafizica este posibilă ca ştiinţă? Cum înţelegem încrâncenarea unor filosofi de talia lui Wittgenstein, ce argumentează că drumul metafizicii este în filozofie o mare şi gravă rătăcire? În final, care este înţelesul actual al „Metafizicii”?

Iată întrebările la care vă invit să facem un schimb de opinii, mai ales că de curând d-l academician Gheorghe Vlăduţescu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai gândirii vechi greceşti din cultura noastră, ne propune după un efort de o viaţă cărturărească, o nouă variantă de traducere şi, implicit, de interpretare a „Metafizicii” lui Aristotel.

Ediţia din 24 martie. Colierul porumbiţei. Filosofie şi poezie în gândirea arabă

Invitat: prof. univ. dr. Grete Tartler

Există cuvinte ce unifică nu doar oameni diferiţi, ci şi culturi ce se percep pe ele însele, în mod paradoxal, ca fiind în conflict. Cuvântul „dragoste” pare a fi înzestrat cu această funcţie „magică” de unificare, din moment ce forţa sa năvalnică subjugă voinţele şi conştiinţele oamenilor, care se văd pe ei înşişi mai degrabă diferiţi decât asemănători.

De unde derivă această forţă irepresibilă a „dragostei”? Cum ne explicăm, că însăşi filosofia se fundează, în sensul ei originar, tot pe ideea „dragostei”? Ce înţelepciune adăposteşte „dragostea”? Ce ascunzişuri ale sufletelor noastre dezvăluie „înţelepciunea dragostei” şi cum hrănesc acestea „dragostea de înţelepciune”?

Acestea sunt întrebările la care vă invit să medităm împreună, mai ales că pretextul dezbaterii îl constituie traducea în limba română a unui text arab celebru pentru încercările de a descrie, cu mijloace poetice, avatarurile misterioase ale dragostei. Este vorba despre lucrarea lui Ibn Hazm al-Andalusi, Colierul porumbiţei. Tratat despre dragoste şi îndrăgostiţi, lucrare tradusă din limba arabă de doamna Grete Tartler, cum ştim cu toţii, un model de cărturar cu preocupări enciclopedice şi, deopotrivă, un reper luminos în cultura românească a ultimelor decenii.

Emisiunea din 17 martie. Profesorii noştri cei de toate zilele: provocări, dileme, aspiraţii

Invitat: prof. univ. dr. Gabriel Albu

Actul educaţional, o ştim cu toţii, nu-şi atinge ţinta dacă nu produce o deschidere către sine, către „comoara lăuntrică” adăpostită, cum spune Noica, în ceea ce este mai adânc în noi decât noi înşine. Or, imboldul parcurgerii acestui drum către noi înşine, iarăşi o ştim, vine din exteriorul nostru, de la învăţătorii şi profesorii care - spunem cu toţii - au „vocaţie”.

Cine sunt aceşti oameni care, precum Domnu^' Trandafir altădată, se dăruiesc pe sine cu toate că fişa postului nu-i obligă? Mai ţineţi minte nedumeririle lui Sadoveanu? „…găsesc cu mirare că Domnu era un om foarte necăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele…Ca dânsul poate au fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, când te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea lor…”.

Vă invit să vorbim despre acest fapt miraculos pe care l-am trăit cu toţii, despre acei oameni, profesorii noştri de toate zilele, care se dăruiesc fără rest, pe scurt, despre menire şi vocaţie în educaţie.

Invitat în studio este un nume consacrat în filosofia, pedagogia şi psihologia educaţiei, d-l prof. univ. Gabriel Albu, dr. în ştiinţele educaţiei, autorul unor cărţi cu mare impact formativ, ce pot fi reperate în toate bibliografiile de specialitate.

10 martie Criza modelelor? Controverse actuale în filosofia educaţiei. Invitat: prof. univ. dr. Emil Stan

Invitat: prof. univ. dr. Emil Stan

Atunci când suntem provocaţi să vorbim justificativ despre noi înşine, despre anumite constante ale personalităţii noastre, cum ar fi de pildă profesia – şi cine nu a trăit o astfel de experienţă? – aducem în discuţie, inevitabil parcă, ambianţa educaţională responsabilă de ceea ce suntem noi. Vorbim, nostalgic de cele mai multe ori, fie despre părinţi, fraţi, prieteni, rude ori despre învăţători şi profesori, pe scurt îi invocăm pe cei care ne-au fost modele de viaţă şi ne-au făcut „oameni”.

În acelaşi timp, însă, deplângem sărăcia ori lipsa actuală de orizont formativ vorbind, fără să indicăm şi soluţiile trebuincioase, despre criza modelelor educaţionale şi umane responsabile de rătăcirile actuale ale lumii. Surprinzător este, în acest context, că ambivalenţa atitudinilor semnalate nu este comună doar adulţilor ori vârstnicilor, ci şi tinerilor pe care, deseori, îi auzim rostind arhicunoscuta expresie: „pe vremea mea…”.

Trăim într-o lume în care există o lipsă reală de modele educaţionale, de maeştrii îndrumători ori de sfătuitorii de viaţă meniţi să deosebească, mai bine ca noi, partea bună de partea rea a lucrurilor, ori avem în faţă doar probleme de percepţie şi imaginaţie socială? În materie de modele educaţionale ce este în deficit: cererea sau oferta? Pe scurt, există o reala criză de modele formative ori suntem, mai degrabă, în criză de imaginaţie şcolară şi educaţională, aşa-zicând, de idealuri?

Ne bucurăm de prezenţa în emisiune a d-lui prof. univ. dr. Emil Stan, unul dintre cei mai importanţi profesionişti ai filosofiei educaţiei din România, autor de cărţi şi studii pluridisciplinare apărute la prestigioase edituri şi reviste din ţară şi străinătate.

Va aştept intervenţiile radiofonice la numerele de telefon ale RRC.