Ediția din 3 nov. 2012. Putem înțelege neînțelesul? Provocările filosofice ale lumii cuantice

Invitat: dr. Radu Ionicioiu

Decernarea, în data 9 octombrie, a premiilor Nobel fizicienilor Serge Haroche și David J. Wineland, pentru „metode experimentale inovative care permit măsurarea și manevrarea sistemelor cuantice individuale” (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2012/), readuce în prim plan problemele filosofice generate de misterioasa lume cuantică responsabilă de producerea unui paradox pe care l-am putea enunța în termeni simpli: pe măsură ce cunoașterea științifică înaintează, aceasta devine, în domeniile de vârf ale cercetării, tot mai non-intuitivă, mai depărtată de realitatea observațională, neproblematică, în care trăim cu toții. 

Despre existența acestui paradox am aflat cu toții încă de pe băncile liceului. Atunci, cei mai mulți dintre noi au făcut mari eforturi pentru a înțelege că lumina este, deopotrivă, corpuscul și undă, că nu se pot stabili, în aceeași unitate de timp, poziția și impulsul unei particule elementare…etc. Tot atunci am aflat și de celebrul experiment mintal, „pisica lui Schrödinger”, ce sublinia insolitul noilor reprezentări ale lumii cuantice, respectiv conflictul ireconciliabil dintre legile care guvernează lumea noastră observațională, macroscopică și lumea cuantică. Căci, așa cum știm, în timp ce particulele elementare se pot afla simultan în mai multe stări cuantice, „pisica lui Schrödinger”, ca orice pisică, nu poate fi decât vie sau moartă.

Aflăm cu stupoare acum, când alianța dintre tehnologie și cunoaștere a devenit indisolubilă, că misterul lumii cuantice s-a radicalizat sub impactul celei de-a ”doua revoluții cuantice”, că suntem „constrânși” de calcule matematice sofisticate să vorbim despre niveluri contradictorii de realitate din care au dispărut cele mai familiare reprezentări ale lumii noastre observaționale: masă și cauzalitate, spațiu și timp etc.    Cum putem face intuitivă această lume de neînțeles pentru noi? Mai putem traduce datele actuale ale lumii cuantice, generate de alianța tehnologie-știință, în termenii experienței noastre observaționale?  La aceste întrebări vom încerca să răspundem în întâlnirea noastră din această săptămâna pe calea undelor. Suntem onorați de prezența în studio a unui savant român cu o impresionantă carieră internațională de cercetare. Este vorba despre d-l Dr Radu Ionicioiu, pana de curand Research Assistant Professor la Institute for Quantum Computing, University of Waterloo, Canada. Domnia sa este absolvent al Facultatii de Fizica Bucuresti, sectia de fizica teoretica (1991). A urmat studiile masterale și doctorale la Universitatea din Cambridge, cu o teza in domeniul gravitatiei cuantice. Este membru al American Physical Society (APS), American Association for the Advancement of Science (AAAS). A fost de asemenea membru al asociatiei Cambridge Philosophical Society. De-a lungul anilor a făcut cercetări în domeniul informației cuantice în diverse universități și laboratoare: Cambridge, Torino, Hewlett-Packard Labs, Sydney, Waterloo.

Ediția din 27 oct. 2012 Filosofie și muzică: Interferențe esențiale

Invitat: prof. univ. dr. Gheorghiță Geană 

Conjuncția dintre contrarii pare a fi forma privilegiată prin care ni se arată unitatea paradoxală a sufletului nostru și acest fapt ne vine în minte ori de câte ori ne gândim la coprezența filosofiei și muzicii. Oare cum este posibilă unitatea între „limba rațiunii”, a gândirii reci și abstracte, a judecății și raționamentelor căutătoare de adevăr obiectiv, în fond caracteristicile universale ale gândirii filosofice, cu muzica, altfel zis, cu ceea ce Wagner numea „limba pasiunii”, iar Hegel „arta afectivității care acționează nemijlocit asupra sentimentului însuși”?

Cum este posibilă această împreunare, metaforic vorbind, dintre „apă” și „foc”?

Originile sunt, pare-se, cum remarcă și Umberto Eco, în filosofia celui care a îmbinat într-un tot, ca nimeni altul, magia, filosofia, arta și știința: misteriosul Pitagora. „Conform tradiţiei pitagoreice (o atare concepţie fiind transmisă mai departe Evului Mediu prin Boethius), atât sufletul cât şi corpul omenesc sunt supuse aceloraşi legi care guvernează şi fenomenele muzicale; aceleaşi proporţii se regăsesc şi în armonia cosmosului, astfel încât micro-şi macrocosmosul (lumea în care trăim şi universul întreg) apar legate printr-o unică regulă, care este de ordin matematic şi estetic totodată. Această regulă se manifestă prin muzica universului: e vorba de gama muzicală produsă de planetele....care prin rotirea lor jurul Pământului cel nemişcat, produc câte un sunet aparte fiecare...din îngemănarea acestor sunete se naşte o prea suavă muzică pe care noi nu o putem înţelege pentru că simţurile noastre nu sunt în măsură să le perceapă”. 

Lecția lui Pitagora pare a fi, așadar,  memorabilă de vreme ce muzica și filosofia își corespund și astăzi reciproc în calitate de părți ale aceluiași cod lingvistic: cosmos și armonie, număr, măsură și ordine, raporturi constante, proporţie și simetrie, euritmie etc.

Ce a urmat tradiției pitagoreice? Cum s-au raportat filosofii la muzică și în ce măsură muzicienii înșiși au fost filosofi? Oare cum putem înțelege enigmaticele cuvinte ale lui Emil Cioran, marele iubitor de muzică și înțelepciune vie: „Muzica și metafizica izvorăsc din pasiuni neutre față de lumea noastră. Pentru ele nu există decât o lume a depărtărilor ultime; aici este totul prea puțin și prea aproape”? 

Sunt întrebări și provocări de dezbatere pe care le lansează întâlnirea noastră pe calea undelor din această săptămână, când suntem onorați de prezența în studio a cunoscutului filosof și antropolog, d-l  prof. univ. dr. Gheorghiță Geană.

Ediția din 20 oct. 2012. Vârste ale umorului. Exerciții filosofice (ne) serioase. Invitat: lector univ. dr. Brândușa Palade

                                       

Invitat: lector univ. dr. Brândușa Palade 

Trăim cu toții într-o lume în care jocurile de tot felul, activitățile recreative și cele legate de divertisment au devenit ținte ce trebuie atinse cotidian. Ziua în care nu ne distrăm e o zi pierdută. Totul trebuie să fie distractiv și plăcut, pentru că totul e, firește, cum ne convinge televiziunea clipă de clipă, un spectacol. Chiar și suferința a devenit o specie a divertismentului. Telenovele, știm cu toții, bat recorduri de audiență, fiind întrecute doar de jocurile sportive. Căci, cine învelește suferința în ambalajul…„surprizelor” are un succes garantat.

            Pe de altă parte, cum spune proverbul latin, râzând îndreptăm moravurile! Speciile umorului sunt, ca toate lucrurile ce țin de viața noastră emoțională, indefinite și nenumărabile. Apoi, să nu uităm că umorul este identificat cu „spiritul”, din moment ce expresia „spirit de glumă” e un banal pleonasm. Cum deosebim ironia de haz și ce-o fi însemnând cu adevărat „hazul de necaz”? Nu continuăm întrebările pentru că ar fi lipsit de…umor.

Oare unde își are originea acest misterios mod de a fi al nostru? Nu cumva în faptul că omul este singura ființă care râde?

            Iată întrebarea emisiunii din această săptămână în care vom încerca să vorbim „serios”, filosofic, despre umor. Companionul nostru de dialog este d-na Brandușa Palade, lector univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice din București, un nume de prim plan în gândirea filosofică românească actuală. Activitatea prodigioasă a domniei sale – unsprezece cărți de autor, zeci de articole de specialitate, traduceri de cărți filosofice din limbi străine, activitate de cercetare prin proiecte personale și granturi colective, participarea la sesiuni internaționale de comunicări etc. – întărește ideea că filosofia nu este, cum cred cei lipsiți de umor, o îndeletnicire exclusiv masculină. 
           Vă aștept ca de obicei intervențiile radiofonice. 

Ediția din 13 oct. 2012 Logica între corectitudine și adevăr. Cercetări logico-filosofice actuale

Invitat: cercet. șt. dr. Dragoș Popescu 

Într-un spațiu public dominat de retorică și de folosirea extensivă a sofismelor gândirii, a reflecta asupra logicii și a nevoii cotidiene de logică ține nu doar de o atitudine intelectuală aseptică, ci și de normalitatea vieții într-o democrație. Această reflecție, o știm cu toții, vine de departe, de la Platon și Aristotel care erau îngroziți de cea mai mare descoperire a sofiștilor: puterea minții noastre de a produce într-o problemă sau alta, cu aceiași tărie, argumente pro și contra și de a folosi această putere în scopuri personale, de regulă, imorale. Cine ar putea opri mintea noastră în acest exercițiu pervers? Răspunsul, elaborat tot de vechii greci este, din nou cunoscut: adevărul! Prin urmare, gândirea nu trebuie să fie doar corectă, adică sa aibă claritate, precizie, ordine, consistență, coerență etc. ci să fie și adevărată.

Ei bine, despre tensiunea aceasta dintre corectitudine și adevăr vă invit să vorbim împreună în această sâmbătă plecând de la experiențele de viață pe care le trăim, nu de puține ori frustrant, cu toții. Oare câți dintre noi nu au remarcat faptul că mulți dintre cei pe care-i numim „formatori de opinie”, vorbesc „bine”, adică întrunesc elementele unei gândiri corecte, dar ceea ce comunică este, deseori, în întregime fals?

Amorsa acestei dezbateri își are izvorul în apariția volumului al XIV-lea din Seria Probleme de logică, Editura Academiei Române, volum coordonat de acad. Alexandru Surdu și cercetătorii Dragoș Popescu și Ștefan-Dominic Georgescu, care readuce sub lupa investigațiilor de specialitate, între altele, și tensiunea istorică dar și actuală dintre corectitudine și adevăr în istoria logicii. Partenerul nostru de dialog este d-l Dragoș Popescu, cercet. șt. dr., la Institutul de Filozofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, „C. Rădulescu Motru”, al Academiei Române, unul dintre cei mai harnici și erudiți filosofi din tânara generație de gânditori români. Domnia sa a semnat mai multe cărți de autor și zeci de articole de specialitate, totodată este traductor filosofic din germană și, deopotrivă, coordonator, alături de acad. Alexandru Surdu, a impresionantei lucrări de sinteză Istoria logicii românești.

Așteptăm intervențiile dvs. radiofonice la cunoscutele telefoane ale RRC. 

Ediția din 6 oct. Polemici cordiale. Filosofia în spațiul publicisticii românești

Invitat: conf. univ. dr. Adrian Niță 

Vă invit să vorbim în această săptămână despre vocația dialogică a filosofiei, plecând de la recenta lucrare a filosofului Adrian Niță, Polemice, o carte ce readuce în prim plan ideea veche și mereu nouă că dobândirea adevărului este mai degrabă o operă colectivă, dialogică și critică, decât o cercetare strict individuală.  „Dialogul critic are ca scop nu persuasiunea, ci înțelegerea; nu convingerea cu orice preț a preopinentului, ci înaintarea discuției spre apropierea de un adevăr admis la capătul discuției de ambii participanți” ( p.139). 

Într-o lume dominată de politizarea excesivă a tuturor temelor și subiectelor de viață, această lucrare ne reamintește că polemica autentică, producătoare de adevăr, încearcă să răspundă la o întrebare pe cât de elementară pe atât de dificilă: cum poate dobândi gândirea noastră individuală acordul celorlalţi?

Acesta este întrebarea și provocarea la dialog radiofonic pe care v-o lansează ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe cale undelor. Va așteptăm intervențiile telefonice la numerele: 021/311.12.40; 021.319.05.05