Dezbaprobarea publică a actelor de corupție în care
sunt implicate toate profesiile nu are, pare-se, un impact mediatic atât de profund,
precum în cazul educatorilor, dascălilor școlii. Reacția etică este firească,
pentru că, nu-i așa?, „cel care îi învață pe alții” (acesta este și sensul
grecescului didascalos)” trebuie
să-și aplice sieși propria învățătură. Nu poți să predai virtutea, dacă tu
însuți nu esti virtuos!
Pe de altă parte, psihoza
mediatică recentă creată în jurul unor astfel de nefericite exemple de corupție
morală, ilustrează situația imposibilă a acelui om care refuza să bea apă,
pentru că a aflat că nenumărați alți semeni s-au înecat. În alți termeni,
privim cu suspiciune rolul școlii în „deșteptarea umanității din noi”, cum
spuneau filosofii iluminiști, cu speranța ridicolă că ar exista vreo
alternativă, un fel de „plan B”, la
educație.
Interogându-ne
ca Aristotel - care este media între extreme? – vom adresa, pentru clarificări
teoretice și etice, o serie de întrebări pe tema amintită unuia dintre cei mai
buni specialiști în filosofia educației de la noi, d-l prof. univ. dr. Gabriel
Albu, care a tematizat, în mai multe lucrări și studii interdisciplinare, condiția
intelectuală și morală a oamenilor școlii ( A se vedea sumarul ediției din 26
ian. 2013 a Izvoarelor de filozofie).
În această dezbatere vom face și
ample trimiteri la o recentă lucrarea a domniei sale, Grijile și îngrijorările profesorului, în mod cu totul special, la
capitolul Profesia de profesor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu