dr. Cristian Presura
De la somația pe care a lansat-o Newton: „fizică,
ferește-te de metafizică” și până astăzi, dialogul dintre filosofie și fizică s-a
dovedit a fi plin de asperități. Pe de o parte, filosofii susțin că
fundamentele fizicii nu se află în fizică, ci în filosofie. Căci, în spatele
calculelor și formulelor, a experimentelor și măsurătorilor stau concepte
generale care nu sunt interogate și examinate. Mai mult chiar, fizicianul
propune o cunoaștere cantitativă, cauzală și experimentală a fenomenelor
materiale cercetate, dar nu se interoghează și cum este posibilă o astfel de
cunoaștere. Posibilitatea însă, susțin filosofii, este mai presus de realitate,
din moment ce un lucru este real doar pentru că are posibilitatea de a exista.
Pe de altă parte, fizicienii și toți practicienii
științei, de altfel, își concep proiectele lor de cercetare experimentală fără
ca în prealabil să citească lucrări de filosofie. Cercetarea efectivă nu ține
cont de opiniile personale ale unui filosof sau ale altuia, chiar dacă unii
dintre ei dovedesc competențe remarcabile în cunoașterea structurii și dinamicii
unor domenii ale științelor naturii. Nu filosofia și opiniile personale
opozitive ale filosofilor ghidează proiectele exploratorii individuale ale
cercetătorului, ci tradiția internă de cercetare a domeniului, tipurile de
interogație, de rezolvare a problemelor și metodele matematice și experimentale
acceptate unanim de comunitatea profesioniștilor domeniului.
Ei bine, în ciuda acestei opacități reciproce,
interogațiile privitoare la natura ideală a conștiinței și a relației acesteia cu
corpul material – celebra problemă modernă suflet-corp, formulată de către Descartes,
cercetată azi în orizontul problematic al dualismului mind-body de un corpus de cel puțin șapte științe - îi contrâng pe
filosofi și fizicieni să intre într-un dialog competitiv, dar colaborativ.
Între altele, deslușirea problematicii
mecanismelor de constituire a experienței externe, a întâlnirii noastre
perceptuale cu obiectele lumii materiale, a experienței interne, interacțiunea
cu noi înșine, la care ceilalți nu au acces, și a relației dintre aceste două
tipuri de experiențe, constituie un solid punct de întâlnire între filosofi și
fizicieni.
Cum cunoaștem datele experienței externe? Modelul explicativ,
știm cu toții, este materialist. Pe urmele fizicii - domeniul care a dat modelul
cunoașterii științifice în genere - noi împărtășim teoria după care realitatea
obiectuală, inclusiv cea umană, constă din obiecte, procese şi proprietăţi pur
materiale sau fizice, care ascultă de aceleaşi legi fizice fundamentale şi care
pot fi explicate prin intermediul ştiinţei. În acest sens, obișnuim să spunem
că nu există „substanţe imateriale” sau „suflete” sau „spirite” ceva de natură
non-materială care să existe în paralel și independent de lumea materială,
tangibilă. Mintea și fenomenele interne care-i aparțin ei, stările noastre
psihologice, pe scurt viața noastră interioară, pot fi explicate științific plecând doar de la acest
model explicativ.
Oare, putem aplica până la capăt modelul
explicativ materialist? Datele experinței interne, posibilitatea noastră de acces
instantaneu la eul individual, cât și a puterii imaginației de a construi
universuri posibile sunt simple cauzări de tip neurologic? De ce natură sunt experienţele
noastre senzoriale şi perceptive care sunt intrinsec subiective, numite în
literatura de specialitate cu termenul „qualia”? În ce raport se află
proprietățile obiective ale lucrurilor, masă, formă, culoare etc. cu evaluările
noastre subiective, emoționale și de gust? Identitatea individuală, conștiința
de sine și convingerea că eul nostru este unic în această lume, pot fi
explicare prin mecanisme cauzele, fizico-chimice, neurologice? Dar atunci, cum
mai putem vorbi despre creație și libertatea voinței, despre responsabilitate
și etică, dacă totul este înlănțuit cauzal?
În final, cum poate răspunde modelul materialist la cunoscuta provocare
a lui David Hume care susține, că pe experienţa internă a conştiinţei proprii
se întemeiază toate celelalte acte ale minții, inclusiv actele de cunoaștere?
Dacă existența faptelor interne ale minții sunt o precondiție a cunoașterii și
științei, atunci cum putem explica această experiență internă primodială,
plecând de la ceea ce e derivat, adică de la experiența externă, cea cu obiecte
tangibile?
Acestea sunt datele de fundal ale dezbaterii din
această săptămână,care tematizează problematica minții și a naturii
conștiinței, plecând de la modelul cunoașterii științifice.
Invitat în studio este un cunoscut om de știință,
cercetător la compania Philips, autor de zeci de brevete și lucrări apărute în
cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume, Physical Review B, Physical
Review Letters și Scince, dr. în
fizică, Cristian Presură. Domnia sa și-a suținut doctoratul la Universitatea
Groningen din Olanda și s-a specializat în domeniul cercetărilor medicale.
Este, deopotrivă, pasionat și de popularizarea științei (a se vedea, https://www.facebook.com/presura?fref=ts).
Lucrarea domniei sale Fizica povestită, apărută
în 2014 la Editura Humanitas și premiată de Academia Română, a devenit o
lucrare de referință pentru ceea ce înseamnă știință pe înțelesul publicului
cultivat.
Vă invit, așadar, să urmăriți dezbaterea din ziua
de vineri, 3 martie, între orele 21.15-22.00, pentru a vedea cum privește un
fizician profesionist una dintre cele mai încăpățânate teme de reflecție
filosofică: dualismul minte-corp.
Inregistrarea emisiunii este postata pe adresa de mai jos:
Inregistrarea emisiunii este postata pe adresa de mai jos:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu