5 febr. 2011 Alexandru Dragomir – modelul românesc al dilemelor filosofiei

INVITATUL EMISIUNII: DR. CĂTĂLIN CIOABĂ

Alexandru Dragomir la maturitate

Oare câţi dintre noi nu au fost surprinşi, mai ales în ultimul deceniu, de seria de publicaţii insolite greu de clasificat cu mijloacele tradiţionale de analiză. Literatură carcerală, respectiv cărţile ce mărturisesc suferinţele îndurate în anii de închisoare politică, apoi seria de jurnale şi memorii, care au impus între altele noi figuri pe firmamentul literelor post revoluţionare, au produs importante breşe în modelul tradiţional de a înţelegere şi evalua produsele culturale ficţionale.
S-au produs astfel de apariţii insolite şi în domeniul filosofiei? Răspunsul este afirmativ, iar surpriza ne-a fost rezervată de Editura Humanitas care lansa în 2004 o carte cu un titlu surprinzător Crase banalităţi metafizice semnată de un autor complet necunoscut, Alexandru Dragomir. Atunci, mulţi dintre noi s-au gândit că avem de-a face cu un debutant, când în realitate era vorba despre un filosof clandestin, născut în 1916, fost student şi doctorand a lui Martin Heidegger, cunoscut ca filosof doar într-un cerc restrâns de prieteni. La moartea sa, survenită în anul 2002, Alexandru Dragomir a lăsat o serie de caiete cu însemnări filosofice despre care, pare-se, nimeni nu ştia în timpul vieţii lui.
Surpriza a continuat şi s-a amplificat în ultimii ani, pe măsură ce au apărut şi alte volume: Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice (2005), Caietele timpului (2006), Seminţe (2008), Meditaţii despre epoca modernă (2010), volume îngrijite de Gabriel Liiceanu alături de Cătălin Partenie, Bogdan Mincă ori Cătălin Cioabă, lucrări ce au conturat harta unei gândirii filosofice neconvenţionale ce s-a consumat într-o discreţie şi intimitate similară primilor filosofi greci.
Cum arată Gabriel Liiceanu, gândirea lui Alexandru Dragomir este total neconvenţională prin raportare la stilistica obişnuită cel puţin din patru motive: a) nu este o filozofie pentru catedră - nu avem de-a face cu texte formative;b) textele lui Dragomir nu sunt texte polemice – acestea nu doresc să combată ideile altor filosofi cu propriile sale idei; c) scrierile sale nu sunt turnate într-o filosofie de atitudine publică - prin urmare, nu au intenţii amelioriste aşa cum toate filosofiile împărtăşesc dorinţa ascunsă de a îndruma şi corecta acţiuni social-politice; d) filosofia lui Dragomir nu este de „sertar” similară cu literatura de sertar - nu a fost producă cu intenţia de a eluda cenzura şi cu scopul de a aştepta vremuri bune.
Cum putem califica astăzi o astfel de filozofie? Cum o încadrăm în genurile ştiute? Cât de originală este gândirea lui Alexandru Dragomir în condiţiile în care la tot pasul avem comentarii la Platon, Aristotel, Descartes şi, din plin, referinţe la Heidegger? În fond, citindu-l pe Dragomir, ce aflăm noi înşine în folos propriu?
Iată provocările ediţiei de sâmbătă, 5 februarie 2011, a Izvoarelor de filozofie!

Vă invităm, ca de obicei prin intermediul telefoanelelor Postului RRC, la un schimb de opinii şi la dialogul pe care-l vom purta cu invitatul emisiunii, un nume binecunoscut multora dintre dvs. d-l Cătălin Ciobă, dr. în filozofie, profesor asociat la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, cotraducătorul, alături de Gabriel Liiceanu, a capodoperei lui Martin Heideeger, Fiinţă şi Timp, autor de lucrări filosofice cu impact în cultura reflexivă românească. Domnia sa a îngrijit Meditaţii despre epoca modernă, ultima dintre lucrările lui Alexandru Dragomir ce încheie seria Alexandru Dragomir, Opere, lucrare pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii noastre.