În ciuda multiplelor tentative de înțelegere a
impactul cultural produs de cel mai important eveniment politic din întreaga
istorie a românilor, Marea Unire din 1 decembrie 1918, încă nu știm, nici
astăzi pe deplin, ce schimbări valorice au reorientat creația filosofică autohtonă
către sine și, deopotrivă, către marile experimente ale lumii culturale
europene.
Știm însă mai bine, paradoxal poate,
care a fost contextul valorilor politice europene în anii ce au urmat imediat
după sfârşitul Primului Război Mondial, perioadă ce a coincis cu reorganizarea
întregii Europe în conformitate cu principiul naționalității. Mai știm,
totodată, despre criza valorilor culturale și intelectuale ale acestei
perioade, surprinsă de Mircea Eliade în cuvinte sintetice: „mitul progresului
infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să
instaleze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi
prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de
luptă. Iraţionalismul, care făcuse posibil şi nutrise războiul, se făcea acum
simţit şi în viaţa spirituală şi culturală occidentală… Criza în care intrase
lumea occidentală îmi dovedea că ideologia generaţiei războiului nu mai era
valabilă.”
Dar ce s-a întâmplat, după Marea Unire
și în puținul răgaz istoric dintre cele Două Războaie Mondiale, în cultura
filosofică românească? S-au produs schimbări semnificative în constituirea unui
limbaj filosofic românesc, dorit de toții gânditorii români în frunte cu
Cantemir? După episodul Marii Uniri s-au schimbat radical cadrele culturale și
valorice ale actului reflexiv? Și daca răspundem afirmativ, care sunt acelea?
S-a împlinit oare profeția aceluiași Mircea Eliade care spunea, cu privire la
generația din care făcea parte, imediat după înfăptuirea Marii Uniri, că „spre
deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul
reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână.
Eram liberi, disponibili pentru tot soiul de experienţe… Ele ni se impuneau printr-o
fatalitate istorică. Eram prima generaţie românească necondiţionată în
prealabil de un obiectiv istoric de realizat”?
Acestea sunt întrebările la care vom
răspunde în ediția din această săptămână a Izvoarelor de filozofie, pe care o
dedicăm sărbătorii Zilei Naționale a României.
Invitat în studio este dl asist. univ. drd. Cornel Florin Moraru, un
tânăr filosof cu specializări intelectuale
interdisciplinare: cibernetică, limbi clasice, istoria filosofiei românești și
europene, filosofia culturii, filosofia artei și estetică.
Postarea dezbaterii se afla la adresa de mai jos;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu