Ediția din 7 dec. 2013 Între constângerea vremurilor si onestitate. Tudor Bugnariu: portretul unui filosof neconvențional

„Acela e adevărat filosof despre care biograful său, arătându-i viața și simțămintele, va putea să spună: el a devenit filosof fără a înceta să fie om” ( Ștefan Zeletin). 

O lucrare recentă ce adună între coperți mărturii ale apropiaților, selectate și ordonate de către cunoscutul editor și profesor universitar Marin Diaconu, ne convinge că remarcile lui Ștefan Zeletin se aplică fără rest gânditorului și profesorului Tudor Bugnariu (1909-1988), un nume ce pare a fi uitat azi chiar și în anumite medii filosofice profesionalizate.

Această lucrare, pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii din această săptămână, ne relevă faptul miraculos că într-o perioadă în care filosofia era practicată ideologic și identificată oficial, între altele, cu doctrina marxism-leninismului, Tudor Bugnariu, el însuși comunist convins și cu o activitate notorie de „ilegalist”, s-a afirmat ca un gânditor independent, critic al exceselor ideologice și arbitrariului intelectual și moral ce domina viața universitară românească în deceniile comuniste.

Cum s-a putut practica filosofia în mod autentic, ca exercițiu critic și liber de constrângeri exterioare ei, într-o lume sufocată de ideologie și reguli intelectuale inflexibile? În ce măsură cunoașterea personalității lui Tudor Bugnariu este esențială în înțelegerea segmentului de istorie a filosofiei românești din perioada comunistă?  

Acestea sunt interogațiile la care vor încerca să răspundă invitații ediției din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor, profesorii universitari Gheorghiță Geană și Marin Diaconu.

Ediția din 30 nov. 2013 Credința ca filozofie. Reflecții asupra vârstei de început a învățăturii creștine

Invitat: dr. Nicolae Turcan 

Sărbătorirea pe 30 noiembrie a Sfântului Andrei, „Ocrotitorului României”,  unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, ne reamintește continuu forța de început a învățăturii creștine care a substituit, pentru o lungă perioadă de timp, seducătoarea filozofie greco-latină. 

Credinţa, nădejdea în mântuirea sufletului, iubirea pentru Dumnezeu şi aproape au înlocuit, prin gestul simplu al predicării „Cuvântului”, într-un mod miraculos, virtuțile cardinale ale eticii greco-latine: înţelepciunea, curajul, temperanţa, dreptatea. Îndemnul lui Iisus „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi prorocii” (Matei: 22,36-40), au făcut inutile orice trimiteri la textele filosofice lumești, chiar dacă ele purtau semnătura unor gânditori de notorietatea lui Platon ori Aristotel.

Cum ne explicăm azi, după mai bine de două milenii de existență, instituirea credinţei ca principiu al cunoaşterii, într-un mediu saturat de filozofie și cultură argumentativă? De ce „Dumnezeul filosofilor” este abandonat pentru ”Dumnezeul creştinilor”?

Acestea sunt întrebările de prim-plan la care va încerca să răspundă invitatul nostru, d-l Nicolae Turcan, unul dintre cei mai dinamici gânditori din generația tânără de filosofi cu formaţie multidisciplinară, Domnia sa posedă două licenţe, în teologie ortodoxă şi filozofie, un masterat în literatură comparată şi este, de asemenea, absolvent al unei şcoli universitare de informatică aplicată şi programare. În 2006 şi-a trecut doctoratul în filozofie, iar în prezent este cadru didactic asociat la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj Napoca.

Ediția din 23 nov. 2013. După 30 de ani. „Jurnalul de la Păltiniș” în răsfrângeri interpretative actuale

Printr-o coincidență fericită, în săptămâna în care se celebrează „Ziua mondială a filosofiei” (21 nov.) cultura reflexivă românească sărbătorește împlinirea a 30 de ani de la apariția unei cărți legendare.

„Cartea purta titlul Jurnalul de la Păltiniș, cu subtitlul Un model paideic în cultura umanistă. Ea a apărut în 1983 și a marcat, pentru tânăra generație de intelectuali umaniști, o epocă. Într-un univers în care mizeria materială și morală era aproape totală, în care izolarea Românei începuse…, în care programul televiziunii dura două ore, jumătate din el fiind consacrat familiei prezidențiale, în care presa, teatrul și filmul erau supuse celei mai teribile cenzuri, în care viața își pierduse idealul și sensul, Jurnalul deschidea deodată o fereastră înlăuntrul unui univers care avea compactitatea unei monade oarbe. Orice infern devenea suportabil dacă paradisul culturii era cu putință. Și paginile Jurnalului dovedeau că paradisul era cu putință; chiar și în România lui Ceaușescu. Ele descriau drumul către acest paradis ca pe un drum al eliberării și al libertății interioare. Lumea aceea de coșmar devenea dintr-o dată suportabilă; …Dar cultura nu era aici un simplu exercițiu de școală, nu viza faptul de <a deveni cult>, ci reprezenta o formă și o transformare din adânc, era Bildung, paideia, naștere a eului, a individualității, a gândirii autonome, care se smulgea din lumea imbecilizării forțate și planificate. Ceea ce școlile și universitățile nu putuseră face, făcuse de unul singur un om. Alături sau dincolo de opera lui Noica, Jurnalul de la Păltiniș crea o legendă”.   

Despre această legendă, rememorată de Gabriel Liiceanu în toamna anului 1990, într-o conferință ținută la Luxemburg, vom vorbi în această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor, într-o încercare de evaluare a felului în care mesajul înalt, paideic și cultural-filosofic al Jurnalului este continuat de către actuala generație de tineri filosofi care, într-un fel sau altul, se manifestă cultural urmând modelul lui Noica însuși: fac traduceri din limbi clasice și din limbile semnificative filosofic, produc exegeze și comentarii, de cel mai înalt nivel, ale marilor opere de gândire ale omenirii și, ceea ce l-ar fi bucurat nespus pe Noica, își caută un drum propriu în filozofie prin creație reflexivă originală. 

În ce sens semințele paideice, de gândire, adevăr și creație, aruncate de Jurnalul de la Păltiniș în urmă cu 30 de ani pe solul culturii noastre, rodesc în filosofia românească actuală?

Aceasta este principala întrebare la care vor răspunde invitații emisiunii, domnii Cătălin Cioabă , Alexander Baumgarten și George Bondor, trei dintre cele mai reprezentative nume ale noii generații de filozofi români creativi, deopotrivă cercetători și oameni de catedră, erudiți traducători și exegeți inspirați, autori de cărți, studii și articole originale, omologate național și internațional ( a se vedea link-urile atașate numelui).

Ediția din 16 nov. 2013 Absurdul – o limită a înțelegerii? O dezbatere despre sensurile…sensului

Invitat: prof. univ. dr. Ștefan Afloroaei

Bunul simț sau rațiunea – „aptitudinea de a judeca bine și a distinge adevărul de fals” în expresia lui Descartes – nu ne ajută totdeauna în înțelegerea multiplelor „experiențe-limită” ce ne însoțesc viața, similar umbrei asociate corpului nostru.

Fie că sunt reale, adică au loc într-un timp și spațiu determinabile fizic, fie că sunt imaginare, provocate de puterea noastră de visa cu ochii deschiși, de lumea plăsmuirilor artistice ori de întâlnirea cu cele divine, sacre, aceste „experiențe-limită” ne constrâng continuu să luăm act de faptul că resursele gândirii și înțelegerii sunt limitate și că dincolo de ele tronează, fără știrea noastră, „misterul”, „necunoscutul” „lipsa de sens”, „absurdul”, „stranietatea”, „misticul” „incomprehensibilul”, „nepătrunsul” „inexprimabilul” „inefabilul”, „indicibilul”, „nimicul” și …tăcerea.

            Prin urmare, desfășurarea în timp a vieții noastre ne pune în situația, vrând sau nevrând, să trăim concomitent în două universuri ce sunt, sau par a fi, reciproc incompatibile: unul familiar, în care lucrurile sunt aproape de la sine înțelese, și un alt univers, ce se întretaie cu primul, ce constrânge bunul simț sau rațiunea la operații de înfrângere și autosuspendare.

            Ce spun filosofii despre această situație paradoxală?

            Iată întrebarea la care va încerca să răspundă ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor. Suntem onorați de prezența în spațiul radiofonic al „Izvoarelor de filosofie” a unui gânditor reprezentativ pentru ceea ce înseamnă creativitatea românească în filozofie, d-l prof. univ. dr. Ștefan Afloroaei, autorul unor lucrări care au făcut școală și discipolat în rândurile noii generații de filosofi români. Iată câteva titluri de lucrări: Ipostaze ale raţiunii negative, Scenarii istorico-simbolice (1991); Întâmplare şi destin (1993); Lumea ca reprezentare a celuilalt  (1994); Cum este posibilă filosofia în estul Europei (1997); Metafizica noastră de toate zilele (2008);  Privind altfel lumea celor absurde (2013). Ultimul titlu, recent apărut la Editura Humanitas, va fi luat ca amorsă pentru dezbaterea pe care v-o propun în această săptămână.

Ediția din 9 nov. 2013. De la cultivarea tradiției la îndrăzneala ideilor. Filozofia românească azi

Invitat: conf. univ. dr. Viorel Cernica 

În contextul împlinirii a 150 de ani de existență a Universității din București, Facultatea de filozofie a inițiat o serie de manifestări științifice, cu un pregnant caracter evaluativ, menite să răspundă la multiplele provocări legate de tensiunea dintre cultivarea tradiției interne de gândire – ce conferă în orice cultură reflexivă nucleul identității de sine - și o serie de investigațiile filosofice „avangardiste” care tind să „rușineze” sau chiar să suprime legătura cu trecutul.

Tensiunea „trecut vs. prezent” s-a strecurat, pare-se, în chiar titlul simpozionului Hermeneutica ideii de filosofie românească, organizat între 8-9 noiembrie 2013 de către „Centrul de cercetare a Istoriei Ideilor filosofice” al Facultății de filozofie, manifestare științifică la care au participat nu doar universitari ori cercetători profesionalizați în domeniu, nume de notorietate în gândirea românească actuală, ci și un număr semnificativ de doctoranzi, masteranzi și chiar studenți pasionați de cercetarea fenomenului filosofic românesc.

Ediția de astăzi a întâlnirii noastre, vă propune o dezbatere plecând de la acest veritabil dialog între generații filosofice, cu scopul de a întrezări un răspuns la întrebarea tuturor întrebărilor: încotro filosofia românească?

Invitatul emisiunii este d-l conf. univ. dr. Viorel Cernica, organizatorul acestui simpozion, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei gândirii românești. 

Ediţia din 2 nov. 2013. Între viaţă şi operă. Către un Eminescu al zilelor noastre

Invitat: dr. Cătălin Cioaba 

„Un om complet, într-o vreme în care ceia ce este necesar pentru noi este această refacere a omului complet, pe care timpurile noastre l-au sfărâmat în fragmente, distrugând omenirea în însăşi esenţa ei iniţială şi definitivă.“ (Nicolae Iorga)

„Refacerea omului complet“, datoria culturală pe care o avem faţă de Eminescu, hotărnicită ferm de Nicolae Iorga, începe să prindă viaţă, chiar sub ochii noştri, într-un mod de-a dreptul miraculos. Astfel,  corespondenţa inedită a lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle, această incredibilă restituire documentară, precum şi împlinirea recentă a visului lui Noica de restitutio in integrum a manuscriselor „omului deplin al culturii noastre” sunt fapte culturale ce nu pot fi explicate prin cauzalităţi sociologice ori statistici culturale.

Din această perspectivă a miraculosului trebuie să vedem şi recentul volum de texte antologate, de aproape şase sute de pagini, apărut săptămâna trecută la Editura Humanitas, Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţii spusă de contemporani – selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă – volum ce pune în faţa noastră, în multiple oglinzi reflexive, un Eminescu despre care nu ne-a vorbit nimeni în şcoală.

Spectaculosul reorganizării într-un ansamblu coerent şi într-un singur volum a tuturor textelor de amintiri ale contemporanilor lui Eminescu, risipite de-a lungul anilor în fel de fel de publicaţii, ne va constrânge, în multe privinţe, să ne revizuirea opiniile şi credinţele noastre despre puterea unui om care a trăit ca şi noi, cu bucurii şi suferinţe, dar al cărui nume a devenit eponimul unei culturi.

Care sunt dominantele pe care le putem extrage din mărturiile celor care l-au cunoscut pe Eminescu? Ce raport putem stabili acum, după apariţia acestui volum, între viaţă şi operă? Cum era perceput Eminescu de contemporanii săi: doar ca poet şi ca ziarist? Preocupările de filozofie ale lui Eminescu erau cunoscute contemporanilor săi? Nu cumva imaginea de filosof a lui Eminescu a fost adăugată, după studiul manuscriselor şi apariţiei seriei de opere, de către posteritate? 

Cu aceste întrebări îl vom „iscodi“ (un cuvânt preferat de Eminescu) pe invitatul emisiunii d-l Cătălin Cioabă. 

Ediția din 26 oct. 2013. Între exactitate și rigoare. Modele ale cunoașterii (științifice) în dispută.

Invitat: cercet. șt. dr. Marius Augustin Drăghici  

Atitudinile noastre față de științele exacte sunt, într-o mare măsură, reciproc contradictorii.

Pe de o parte, încrederea noastră în puterile acestora este aproape magică. Călătorim în cosmos, scrutăm secretele vieții, explorăm integral planeta și producem tehnologii care devansează cu mult trebuințele noastre elementare. Prin urmare, nu există nici un motiv de îndoială că aceste științe produc nu doar o cunoaștere exactă și obiectivă, ci chiar un model universal pentru orice activitate intelectuală care formulează pretenții de cunoaștere și adevăr.

Pe de altă parte, suntem cu toții sceptici că știința ar putea descifra, de pildă, scopul vieții și morții noastre. Lipsa de temei a vieții noastre individuale și moartea ca non-sens absolut fixează, pare-se, într-un mod definitiv, bariere peste care științele exacte nu mai pot trece. Explicațiile științifice se opresc în față unei remarci de genul: „Nu mă înspăimântă moartea, ci veșnicia ei” (Nicolae Iorga).

Ce soluții avem la dispoziție pentru „îmblânzirea” acestor atitudini duale? Există alternative la modelul cunoașterii avansat de științele exacte?  Doar cunoașterea „ în genul științei” este veritabilă?

Întâlnirea din această săptămână vă propune un periplu filosofic în lumea „metaforelor duale” produse de succesul și limitele științelor exacte: explicație vs. înțelegere, exactitate vs. rigoare, „vederea exterioară” vs. „vederea interioară”, adevăr vs. sens, certitudine vs. interpretare etc.

Invitatul emisiunii este d-l dr. Marius Augustin Drăghici, prestigios cercetător la Institutul de filozofie și psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, unul dintre cei mai buni cunoscători ai disputelor filosofice actuale legate de dihotomia: științe ale naturii - științe socio-umane.  

Ediția din 19 oct. România și Japonia. Cercetări filosofice și dialog intercultural

Invitat: lector univ. dr. Emanuel-Mihail Socaciu

Filosofia universitară românească a devenit, mai ales în ultimul deceniu, terenul unor spectaculoase experimente intelectuale realizate prin intermediul departamentelor și centrelor de cercetare academică, racordate la investigații filosofice cu o tematică transnațională, globală și interculturală. Se produc astfel, sub ochii noștrii, o serie de parteneriate filosofice, pe care nici cei mai vizionari filosofi români nu le-ar fi putut anticipa în urmă cu două, trei decenii, chiar dacă erau la curent cu multiplele prefaceri din cultura reflexivă a lumii.

Ei bine, despre astfel de investigații, în „tandem filosofic”, vom discuta plecând de la parteneriatul dintre Centrul de Etică Aplicată și Filozofie de la Universitatea Hokkaido din Sapporo, Japonia (director, prof. Shunzo Majima), și Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Universității din București (director, prof. Valentin Mureșan), concretizat, într-o primă etapă, prin apariția a două volume de cercetări - ce antologhează contribuția teoretică a unor filosofi români și japonezi la provocările eticii aplicate – ce au văzut, concomitent, lumina tiparului atât în România cât și în Japonia.

Care sunt punctele de contact tematic și metodologic dintre filosofia japoneză actuală și recentele cercetări filosofice românești din domeniul eticii aplicate? Aceasta este principala întrebare la care va încerca să răspundă ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor.    

Ne bucurăm de prezența în studio a unuia dintre editorii acestor volume, d-l lector univ. dr. Emanuel-Mihail Socaciu, un reprezentant de frunte a noii generații de filosofi români profesionalizați în diversele tematici ale filosofiei morale și politice. Proiectele de cercetare interdisciplinară a normelor, inițiate de invitatul nostru, despre care vom vorbi în deschiderea emisiunii, ilustrează ideea că abordările filosofice de „avangardă” au depășit în România faza aspirațiilor intelectuale, pentru a atinge vârfuri ale unor realizări incontestabile. ( a se vedea: http://www.normev.ro/despre-proiect)

Ediția din 12 oct. Dileme ale cunoașterii vizuale. Știm ceea ce vedem sau vedem ceea ce știm?

 Invitat: conf. univ. dr. Cristian Nae 

„A vedea” este, probabil, unul dintre cele mai înșelătoare verbe din vocabularul limbilor europene.

Pe de o parte, actul vederii este asimilat pretutindeni cu cel al cunoașterii veridice, nemediate de alți factori perturbatori. Privim lucrurile și le vedem așa cum sunt ele pentru că, știm cu toții, „imaginile nu mint”. „Am văzut cu ochii mei” este, fără îndoială, una dintre cele mai credibile probe pe care le putem aduce în sprijinul prezumților noastre.  

Pe de altă parte, verbul „a vedea”, cum argumentează o serie de filosofi contemporani, este strict dependent de educație, istorie și cultură. Vedem în lucruri ceea ce am învățat să vedem. Dacă nu suntem microbiologi, de pildă, chiar dacă privim prin lentilele unui microscop nu vom „vedea” niciodată  structura internă a unui microorganism.

În sfârșit, există și un regim expresiv de funcționare a „vederii”, nu doar cognitiv. Ochiul este legat și de suflet, de „simțire”, nu doar de gândire. Când privim un tablou drag nouă, nu vedem un obiect, ci intuim în el valoarea frumosului.

Cum se îmbină aceste fațete diferite ale lui „a vedea” în lumea noastră dominată de cultura vizuală și de valorile lui „homo videns”? Ce legătură există între „vedere” și interpretare? Ce este „natural” și ce este „cultural” în privirea noastră?

Acestea sunt întrebările sugerate de o insolită carte de analiză critică a teoriilor filosofice ale artelor vizuale, semnată de către d-l Cristian Nae, filosof, teoretician și critic de artă, conf. univ. dr. la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, invitatul ediției din această săptămână a Izvoarelor de filozofie.

Ediția din 5 oct. Condiția intelectualului român în Europa Unită. Perspective ale sociologiei și filosofiei culturii

Invitat: prof. univ. dr. Constantin Schifirneț

„Sensul modern al intelectualului referă la persoana cu activitate de creare şi diseminare a ideilor, a conceptelor ştiinţifice, dar şi la implicarea sa în schimbarea socială. Trei condiţii fac dintr-o persoană intelectual: specialitatea, dimensiunea civică, atitudinea critică.  Proprie intelectualului este analiza raţională, cu argumente şi fără prejudecăţi a realităţii. Un intelectual este deschis la inovaţie şi la noutate, la spiritul critic faţă  de producţia culturală şi ştiinţifică. Intelectualul este cel care extinde cunoaşterea în toate domeniile. Din acest unghi s-a spus că definirea intelectualilor este mai puţin importantă decât modul cum ei înşişi se autodefinesc în condiţii istorice particulare”.

Cu aceste înțelesuri ale „intelectualului” precizate conceptual într-un articol recent apărut, de către invitatul emisiunii, cunoscutul sociolog și filosof al culturii Constantin Schifineț, vă propun să ne interogăm împreună asupra rolului intelectualității românești în contextul Europei Unite.

Ideea unei „națiuni de cultură”, impusă în spațiul public de Titu Maiorescu și preluată apoi de către toți intelectualii creativi, emblematici pentru cultura națională interbelică, este relevantă și pentru intelectuali români de astăzi formați în cultul valorilor transnaționale și globale? S-au produs după 2007, anul aderării României la UE, schimbări semnificative în agenda reflexivă a intelectualilor români? Care sunt idealurile creative și civice spre care privesc astăzi, în perioada „postaderare”, intelectualii români?

Acestea sunt, deopotrivă, întrebările și provocările ediției din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor. Astept ca de obicei mesajele și întrebările dvs.